Am citit odinioară o zicere care mi-a plăcut: „pictura este un pact nescris cu divinitatea. Urmează doar să te ţii de cuvânt”. Amintindu-mi de ea, am legat-o în mod fericit de Nicolae Grigorescu, unul din devotații „pactului” cu Dumnezeu privind arta de a tăcea cu mintea pentru a vorbi cu ochii. Pe 15 mai se împlinesc 175 de ani de la nașterea ilustrului artist. Fără Grigorescu cultura română ar fi fost incompletă. De aceea îi datorăm atâtea iscusitului creator de poezie prin imagini, încât nu putem lăsa să treacă această zi din calendarul cultural al nației noastre fără să ne amintim de cel supranumit „eroul smerit al artei românești”. Petrecerea sa în lumea pământeană o istorisesc expresiv operele sale, chintesență – fără doar și poate – a sensibilității și geniului creator ale poporului român. Nu a avut o existență senzațională, ci una simplă, smerită, dar închinată până la ultima suflare artei. În afară de dragostea faţă de pictură, nu exista nimic pentru Grigorescu. În capodoperele sale și-a pus deplina iubire de frumos, și-a arătat legătura trainică cu Mântuitorul lumii, Hristos Dumnezeu, zugrăvindu-L ca nimeni altul.

 S-a născut în localitatea Pitaru din județul Dâmbovița,ca al șaseleacopil al lui Ion şi al Ruxandrei Grigorescu, țărani de bun nume. În 1843 tatăl a murit, iar mama, cu cei șase prunci, s-a mutat la Bucureşti, locuind în casa unei surori din Mahalaua Cărămidarilor. De mic, băiatul s-a dovedit foarte sensibil, căutător și iubitor de frumuseți perene. De aceea mama l-a dat ca ucenic la pictorul de biserici Anton Chladek, unde a învățat să zugrăvească icoane (lucrând  întâi pentru bisericile Băicoi, Prahova și Căldărușani), deși avea doar puțin peste 10 ani. La vârsta de 18 ani a realizat primul tablou cu tematică istorică, numit Mihai scăpând stindardul. S-a prezentat cu el la domnitorul Țării Românești, Barbu Știrbei, solicitând sprijin financiar ca să-și continue studiile în străinătate. Nu știm de ce cârmuitorul a întârziat să dea curs doleanței junelui artist. Dar se pare că ceea ce noi numim întâmplare este, de fapt, rânduiala lui Dumnezeu. De-ar fi plecat Grigorescu la studii, nu știm dacă ar mai fi pictat biserica Mănăstirii Agapia. Poate de aceea Preamilostivul Dumnezeu nu a îngăduit să meargă atunci, ci după terminarea picturii de la cunoscuta chinovie nemțeană. Eșecul demersului de se perfecționa peste hotare l-a adus iar pe șantierul bisericesc, de data aceasta la Mănăstirea Zamfira din județul Prahova. Între timp, la Agapia, conducerea mănăstirii a fost încredințată monahiei Tavefta Ursache, acesteia revenindu-i greaua misiune de a restaura așezarea monahală cu o istorie deja de peste două secole. În vederea pictării bisericii mari, neîntrecuta stareță l-a ales pe Nicolae Grigorescu; în doar trei ani, el avea să aștearnă pe zidurile interioare ale locaşului de cult istoria sfântă a mântuirii neamului omenesc în picturi de o frumusețe și strălucire aparte, prin ele vizualizând iconic Evanghelia lui Hristos. A fost curajoasă stareța să încredințeze uriașa responsabilitate unui tânăr abia trecut de 20 de ani, fără studii de specialitate, dar un consecvent autodidact, înzestrat cu un talent de excepție. Artistul plastic a lucrat de zor, așa încât evenimentul istoric din ianuarie 1859, Unirea Principatelor, l-a prins cu capodopera aproape de final. Entuziasmat de bucuria populară, Grigorescu, la rându-i un mare patriot, a dorit să marcheze în mod cu totul original momentul de răscruce din istoria românilor: a pictat aripa dreaptă a arhanghelului Gavriil, din icoana hramului așezată în catapeteasmă, în culorile steagului românesc. Considerând unirea celor două țări românești o veste dumnezeiască, a pus tricolorul pe aripa îngerului binevestitor. Detaliul, unicat în iconografia românească, nu se mai poate observa, căci ferecătura icoanei îl tăinuieşte sub argintul aurit, dar reprezintă pentru viitorime o nezdruncinată mărturie că autorul său, român adevărat, și-a iubit nespus neamul. Această dragoste l-a determinat ca în anul 1877 să însoţească armata română în calitate de pictor de front, realizând la faţa locului, în luptele de la Griviţa şi Rahova, desene şi schiţe ce au rămas dovadă a curajului și jertfei eroilor români. Însuși autorul spunea: „soldaţii noştri sunt nişte bravi şi zău c-am avut poftă să viu să-i desenez aci, în această baie de foc. [...] S-ar putea întâmpla să rămână ceva din opera mea care să amintească mai târziu lumii întregi că soldatul român n-a crâcnit în faţa gloanţelor.”

Revenind la detaliul interesant din pictura bisericii de la Agapia, trebuie să precizăm că anul trecut, la editura Doxologia, s-a publicat un album deosebit, numit Grigorescu la Agapia, unde apare imaginea arhanghelului Gavriil cu aripa înmuiată în culorile tricolorului românesc. Fotografia s-a făcut, probabil, înainte de reașezarea ferecăturii, după restaurarea icoanei respective. Nu putem trece peste un alt amănunt, la fel de interesant, legat de pictura inegalabilului român de la frumoasa mănăstire nemțeană. Vrând să sugereze că Dumnezeu a chemat la sfințenie fiecare neam în parte și pe toate la un loc, zugravul a recurs la o modalitate cu totul deosebită de a arăta că poporul român, la rândul lui, a fost poftit să ia parte la ospățul mântuirii, că mulți frați de o simțire și de un sânge cu noi au dat deja curs sfintei invitații a Cerescului Tată: în execuția chipurilor de sfinți, artistul s-a inspirat din înfățișarea țăranilor locuitori ai satelor vecine mănăstirii, a monahiilor din obștea chinoviei moldave sau chiar a unor vizitatori aflaţi în pelerinaj la Agapia.

În anul 1861 pictura era gata. Zidurile deveniseră ferestre către Cer. Ministrul Kogălniceanu, vizitând Agapia, a rămas profund impresionat de cele văzute, intervenind apoi la București pentru ca înzestratul pictor să plece la Paris cu o bursă, timp de cinci ani. Toamna l-a găsit pe Grigorescu în capitala franceză, înscris la Școala de Belle-Arte. După terminarea studiilor și efectuarea a numeroase călătorii de cercetare și documentare, concomitent cu organizarea unor expoziții în străinătate, ilustrul pictor, mistuit de dorul meleagurilor natale, s-a întors acasă, continuând să lucreze. Cu operele realizate a deschismai multe expoziţii personale la Ateneul Român, între anii 1891 şi 1904. A iubit nespus satul românesc, leagănul prunciei lui. Această dragoste s-a materializat în execuția unor creații inspirate din viața așezărilor rurale: portrete de ţărănci, care cu boi pe drumuri prăfuite de ţară, peisaje cu specific românesc. Ca o apreciere a impresionantei sale opere, Nicolae Grigorescu a fost ales membru al Academiei Române, în 1899, fiind primul artist plastic căruia i s-a recunoscut astfel valoarea.

Se pare însă că Dumnezeu S-a grăbit, fiindcă avea nevoie și în Cer de un măiestrit iconar. De aceea, într-o zi toridă de vară, pe 21 iulie 1907, Domnul l-a poftit pe creatorul de oglinzi ale transfigurării omului și universului să-și înceapă călătoria spre Veșnicie. Împlinise doar 69 de ani. Ascultătorul șevalet a rămas înmărmurit, cu ultima lucrare, Întoarcerea de la bâlci, neterminată, căci sufletul pictorului s-a întors de unde a plecat.