După cumplitele atacuri de la Boston, lumea nu s-a sfiit, previzibil, să se crucească, să condamne acerb ororile, să înfiereze lumea de azi care nu mai are niciun fel de siguranţă etc.

Deocamdată nu se ştie cine a fost în spatele atacurilor, deşi se poate lesne bănui. Organizaţiile extremiste nu pot uita implicarea activă a americanilor în Irak, Afghanistan şi în alte ţări arabe.

Ceea ce este într-adevăr important nu este atât numărul de morţi şi de răniţi. Nu ştiu dacă aţi remarcat, însă noi toţi ne-am dezvoltat un simţ aparte al victimizării şi tragicului asumat, după numărul de morţi al ştirii. Un avion Cesna prăbuşit peste o casă: trei morţi. No big deal! Un Boeing din Nigeria: 143 de morţii. Vai! Uimirea şi paralizia emoţional-ipocrită durează doar trei secunde şi e direct proporţională cu numărul de morţi.

Cred că impresionant este răspunsul societăţii americane la această oroare care a însângerat sportul şi naţiunea deopotrivă. Zeci de mii de oameni s-au aruncat literalmente către centrele de donare de sânge, mii s-au oferit să ajute, peste 6000 de americani – şi credeţi-mă trăiesc mai bine ca noi – şi-au pus apartamentele la dispoziţia celor răniţi sau panicaţi de cutremurul artificial şi a rudelor celor care zac acum în durere.

Oare ce am face noi în atari circumstanţe? Unii ar da din cap, alţii s-ar cruci, vreo câţiva sedentari ar înroşi rating-urile la tv, văitându-se de periculozitatea sportului în genere. Într-o naţiune care nu mai face sport ci doar se uită la el, de fapt se uită la samsarii din fruntea afacerii de pe mormântul sportului, oamenii şi-au sedat simţul civic, au făcut anestezie cu nesimţire, văicăreală şi comentarii savante. Ori de câte ori cade vreun trăsnet pe capul oamenilor, ne-am învăţat să facem cu ochiul, fericiţi că nu ni s-a întâmplat nouă şi să blamăm politicienii, cerul, vecinii, poluarea, e-urile, diavolul, bată-l vina.

De aceea doresc să scriu câteva rânduri despre un efect devastator al creştinismului iluzoriu, infuzat de media şi prezent din păcate (adică datorită lor) în societatea noastră. Consumismul şi secularizarea materialistă duc la un divorţ invariabil între religie şi moralitate. Suntem cei mai religioşi dintre europeni însă cei mai puţin morali. Câţi dintre noi nu ar întinde mâna când ar vedea căzând din vreun buzunar o sumă mare de bani, şi nu pentru a o returna, ci pentru a ne cumpăra ceva tare? Care sunt incoruptibilii societăţii noastre? Avem cele mai multe mănăstiri, însă şi cele mai multe hoţii din Uniunea Europeană. Bisericile gem de oameni, care imediat ce au ieşit din locaşul cel sfânt devin fiare unii pentru alţii şi pentru ei înşişi. Plătim pomelnic la Biserică însă tribunalele gem de divorţuri, hoţii şi răutăţi. Ne rugăm în faţa moaştelor de sfinţi însă eşuăm lamentabil în asemănarea cu ei. Cinsim icoane făcătoare de minuni şi chipul lui Dumnezeu în noi se întunecă pe zi ce trece. Mergem în pelerinaje la locuri sfinte, însă casele noastre sunt pline de miasma păcatului şi a morţii. Suntem un pământ plin de sfinţi din vechime, însă mustind de sângele a 20 de milioane de prunci măcelăriţi fără vină, care strigă la cer. Suntem pe scurt îngrozitor de răi în toate privinţele.

Separaţia dintre religiozitate şi moralitate este uriaşă. Credinţa e deseori parazitată şi înnăbuşită de superstiţie, trăirea de ritual, dăruirea de sine de comerţ spiritual. Simţul de jertfă a fost înlocuit încet cu un soi de mentalitate descurcăreaţă, în care regnul celest trebuie frecventat minimalist, alături de alte tărâmuri. Mii de oameni îşi fac Cruce când trec pe lângă biserică şi nu ratează niciodată horoscopul de dimineaţă.

Este vreme ca religiozitatea noastră să nu mai fie de faţadă. Creştinii de duminică trebuie să devină creştini de fiecare clipă. Dorinţele noastre de mai bine trebuie însoţite de simţirea durerii celorlalţi şi de taina dăruirii de sine. Rugăciunea noastră trebuie să treacă de la nivelul: sănătate, spor şi ajutor, la: mulţumire, bucurie şi încredinţare în mâinile lui Dumnezeu. Trebuie să trecem de la Fă-mi Doamne, la Facă-se voia Ta.

Suntem în post şi cei mai mulţi dintre cei ce citesc aceste rânduri – sper – se pregătesc să primească în fiinţa lor Trupul şi Sângele lui Dumnezeu. Dincolo de pregătirea schematică necesară, trebuie să facem un bilanţ al interiorităţii noastre, acolo unde adevărul doare de prea multă nefiinţă, şi să vedem cât sânge am dăruit (prin tot ceea ce suntem, facem, gândim şi simţim) oamenilor în suferinţă, noi, care ne considerăm oamenii lui Hristos, Care îşi dăruieşte Sângele Său până la sfârşitul veacurilor, pentru nemurirea oamenilor. Hristos îşi varsă Sângele său dumnezeiesc pentru ca lumea să nu se scufunde în neant şi nu oboseşte niciodată să poarte durerile lumii. Lumea însă a făcut anemie de har, e alergică la lumină şi nu mai poate primi transfuzia cu viaţă veşnică, pe care Împăratul răstignit este pregătit să ne-o dăruiască.