Se spune despre omul bun că toate le vede bune, despre cel rău că toate le vede rele, despre sfânt că toate le vede sfinte. Scrierile dragi Bisericii fac referire la multe exemple în care mieii, chiar atunci când sunt sfâșiați, refuză să de crezare gândului că lupii chiar există. Nu, nu există, zic ei, atunci când colții le dumică făptura de carne… Nu, nu există, zic ei, deși ghearele se împlântă nemilos în mădulare de lut care dor. Nici Apostolul Pavel nu credea altceva. Scriindu-le urmașilor Mielului din Corint sau de pe aiurea, îi numește pe aceștia sfinți. El, sfântul, vedea dincolo de mare, dincolo de uscat, dincolo de trupul de carne și vedea sfinți. Nici mai mult și, Doamne, nici mai puțin. Tâlcuitorii mai vechi sau mai noi s-au grăbit a spune că în vechime toți erau mai sfinți decât sunt acum și de aceea Apostolul îi numește așa, că dacă ar trăi în zilele noastre el nu ar mai scrie epistole adresate sfinților, ci păcătoșilor. Și uită aceștia de Anania și Safira, uită de certurile lipsite de strălucire ale corintenilor, uită de nemintoșenia galatenilor, de necredința romanilor sau de lenevia tesalonicenilor… După ale lor îndreptare se pare că nici aceia nu erau sfinți, creștinii adică, din vremea Sfântului Pavel. Dar Pavel era un sfânt… și chiar dacă aceia nu erau, el era. Și scriindu-le acelora, el îi numește sfinți. Așa vedea el lucrurile. Și dacă s-ar fi oprit aici ar fi spus totul, cred. Că ei nu erau sfinți și totuși el îi numește așa. Îi numește sfinți. Aș vrea sa fi fost în biserica din Corint când s-a citit acea epistolă. Aș vrea să fiu acolo să văd cum urechile celor prezenți roșesc ușor, dar consistent, cum roșeala ia în stăpânire obrajii, cum face să le zvâcnească tâmplele… Voi sfinților, faceți ceea ce faceți? Cum este posibil să fii sfânt și să te cerți, să te faci de râs, să dai proastă mărturie despre viețuirea creștinilor, despre Crucea lui Hristos? Voi, sfinților, cum faceți toate acestea?
Să fi fost pedagogie apostolică? Simplă formulă estetică? Ironie, poate?
Nici unele din acestea. Teribil adevăr, în schimb. Cei ai lui Hristos sunt hristiani, cei ai Sfântului sfinților sunt sfinți, cei ai Mielului sunt mielușei… chiar dacă ei sunt fiare.
Scrisoarea Sfântului Apostol Pavel către noi, cei de astăzi… Bisericii lui Dumnezeu care este în Iași, în București, New York sau Singapore, celor sfințiți în Iisus Hristos, celor numiți sfinți… Așa sună formula de adresare. Ne uităm la noi și nu vedem nici unul bun de pus în calendare, privim spre ceilalți și nu găsim vreo formă de sfințenie evidentă. Oare o fi greșit Sfântul Pavel? Chiar dacă faptele noastre nu ne arată, el, sfântul tot sfinți ne vede. Nu simțim cum ne iau foc tâmplele, urechile, obrajii, inimile? Despre noi, ale căror fapte rușine este a și grăi, despre noi, a căror credință e mai slabă decât a viețuitoarelor de rând, cum va putea să vorbească sfântul decât ca despre niște sfinți. Ratați, lipsiți de strălucire, neiubind și chinuindu-ne pre noi înșine și unii pe alții, dar totuși sfinți. Popoare de milioane de sfinți, botezați, miruiți, împărtășiți, călugăriți, cununați de Hristos Celui minunat întru sfinții Săi. Unde ne sunt legiuitele aureole, unde gesturile hieratice, unde am ascuns hainele de nuntă? Ce am făcut cu sfințenia noastră? Cred că am uitat-o undeva pe drumul de la sala de jocuri pe calculator spre concertul din piața din centru. Am lepădat-o înaintea tresăltării vieții manelizate și telenovelizate care ne îngroașă trupurile și, vai, mințile.
Destinatarii epistolei Sfântului Pavel au ascultat, au roșit și apoi au umplut calendarele.
Pentru noi, pe când oare adăstarea noastră în calendarele lor?