Sfântul Ioan Gură de Aur, „rapsodul prin excelență” al familiei creștine, învață că atunci când într-o familie se naște un copil, este un semn sau un indiciu foarte clar cum că Dumnezeu a privit la acea familie, iubește acea familie și, din iubire, revarsă asupra acesteia darul nașterii de prunci. Prin acest dar, părinții și în mod deoseobit mama, se face asemenea lui Creatorului, Care, pe toate le-a adus de la neființă la ființă, din iubire infinită. 

Copiii, consideră Sfântul Ioan Gură de Aur, reprezintă „cea mai mare binecuvântare pe care Dumnezeu a dat-o neamului omenesc, după pierderea nemuririi”, „toiag” al bătrâneților părinților, care s-au sacrificat pentru creșterea și educarea lor, speranța noastră la nemurire și veșnicie. 

Același Sfânt Părinte spunea că educația copiilor este cea mai înaltă artă, prin care părinții se aseamănă pictorilor, sculptorilor, care dintr-o materie amorfă, crează adevărate opere de artă. Însuși sufletul copilului este un diamant în formă pură sau, cum spunea Cuviosul Paisie Aghioritul, o „casetă goală”, pe care părinții, familia, educatorii, profesorii inscripționează conținuturi dohovnicești sau, dimpotrivă, păcătoase. Și, prin această artă sau iscusință de care dau dovadă în opera de educație, atât părinții, cât și educatorii, au șansa de a-și dobândi mântuirea. Dacă nu au păcate, spune Cuviosul Paisie Aghioritul, se sfințesc dintr-odată. Dacă mai există în viața lor imperfecțiuni sau nedeplinătăți, prin dragostea și priceperea de care dau dovada în opera de educație și proproțional cu dragostea investită, au șansa de a li se ierta păcatele. 

Într-un cuvânt foarte greu, Cuviosul Porfirie Kavsokalivitul spune că, dimpotrivă, părinții care nu arată preocupare față de educarea înaltă, în spirit moral, a copiilor lor, sunt niște „ratați”, nu doar în ceea ce privește meșteșugul sau arta educației, ci în întreaga lor viață, iar pedeapsa nu este una doar din partea lor, prin comportamentele negative de care dau dovadă, și nici numai în lumea aceasta, ci în veșnicie. 

În ultimele decenii, alături de întreaga pedagogie creștină și laică, detalii fundamentale cu privire la etapele educației, metodele, principiile și specificul fiecăreia dintre acestea sunt oferite de științe de graniță sau de frontieră, una dintre ele fiind epigenetica. 

Unul dintre miturile pe care epigenetica îl demontează este acela că pruncii sau copiii, în clipa nașterii sunt ca o „tabula rasa”, nu au nici un fel de cunoștințe, acționând instinctiv. Pe acestea le-ar dobândi mai târziu, prin educație. 

Este foarte adevărat că, în viața omului, cultura, instrucția, educația au un rol esențial, însă cercetările și descoperirile științelor contemporane, unele dobândite prin observație și reflecție, altele prin aparatură ultraperformantă de rezonanță magnetică funcțională (RMNf) vorbesc, indubitabil, despre o educație înainte de educație, adică o educație înainte de a fi înscris într-un sistem de formare: grădiniță, școală, și chiar de cea primită din familie, despre o educație „in utero”. 

Medicina recomanda mamelor însărcinate o alimentație sănătoasă, odihnă și echilibru emoțional, o atmosferă calmă și liniștită. Cuviosul Paisie Aghioritul recomanda înfrânarea soților de la relația trupească, în perioada sarcinii, lecturi duhovnicești, rugăciune și deasă spovedanie și împărtășanie, aceasta fiind hrană trupească și sufletească, atât pentru mamă, cât și pentru copil. 

Noile descoperiri din domeniu epigeneticii arată că embrionul sau viitorul copil „este influențat în dezvoltarea sa de mult mai mult decât doar de substanțe nutritive din sângele mamei. Sângele matern conține și o mare variatate de molecule informaționale, precum substanțele chimice, hormoni și factori de creștere, care influențează și controlează sănătatea emoțională a mamei”[1]. Acestea trec prin placentă și se răsfrâng asupra celulelor și genelor embrionului, iar efectul este că micuțul copil sau copilul în devenire trăiește exact aceleași stări sufletești și fiziologice, ca și mama sa. 

Acest adevăr științific este o confirmare a învățăturii creștine bimilenare, care vorbește despre transmiterea, în cadrul arborelui genetic, de la descendenți la urmași, nu doar a tarelor sau bolilor fizice, ci și a predispozițiilor duhovnicești spre virtuți sau spre anumite păcate. Același Cuvios Părinte Paisie Aghioritul observa că există tineri care se pot înfrâna trupește foarte ușor, până la vârste de peste 20 de ani, în timp ce alții, din pragul pubertății sau al adolescenței, sunt frământați de patima desfrânării. Este foarte adevărat că societatea contemporană, prin laxismul ei moral, cultivă până la paroxism și în forme variate această patimă, însă Cuviosul Paisie considera că adevărata cauză a acestor înclinații și pulsiuni exacerbate spre păcatul desfrâului o constituie lipsa de abstinență și înfrânare trupească a părinților, în timpul sarcinii, aceasta transmițându-se, ca o vulnerabilitate sau o predispoziție, viitorului copil. Dar, chiar și într-o asemenea situație, Sfântul Părinte aduce multă speranță, apreciind că tinerii de astăzi, ca unii ce sunt expuși unor păcate mai intense și mai numeroase, au, pe de o parte, ajutor din partea lui Dumnezeu, pe de altă parte, primesc mai multă răsplată, atunci când le biruie. Însă, chiar și atunci când cad în robia lor, au parte de mai multă milă și iertare din partea Lui, pentru că vremurile de astăzi sunt mai provocatoare și mai instigatoare decât timpurile de altădată, sau, cum spunea tot el, și sfinții din vechime ar dori să trăiască astăzi, să lupte cu patimile și păcatele de azi și, astfel, să își dobândească mântuirea, prin mai multă nevoință.

Știința contemporană vorbește de mai mult timp despre așa-numitul „abandon uterin”, pe care îl trăiesc unii copii, încă din pântecele mamei. „Abandonul uterin” se referă la starea de nemulțumire și revoltă a femeii care a rămas însărcinată, de la primirea acestei vești, ca pe un blestem și nu o binecuvântare, ca o piedică în calea realizării și a fericirii personale, viitorul copil fiind considerat un obstacol în calea acestora. 

Este foarte interesant, dar și dureros, că în cazul în care o femeie rămâne însărcinată, fără a-și dori copilul, prima persoană care află că acesta este nedorit nu este nici medicul ginecolog curant, care descoperă sarcina, nici mama sau tatăl biologic, ci însuși fătul, asupra căruia planează, în mod nevăzut, o adevărată „sabie a lui Damocles” spirituală, teama și apăsarea de a nu fi dorit și iubit, ci privit ca un intrus și un dușman, în trupul și în viața mamei, a părinților și a familiei.

Oamenii de știință au constatat că și în situația în care o astfel de mama nu avortează copilul pe care îl poartă în pântece, atitudinea ei nemulțumită și rejectivă acționează asupra lui, influențându-i dezvoltarea intrauterină, iar apoi întreaga viață. Un astfel de copil se naște cu un stigmat interior, știe că a fost nedorit. Și, precum s-a constatat, tot din astfel de copii se dezvoltă cei mai mari infractorii, lipsiți de empatie, scrupule și milă. 

Sau, ca să dăm cuvântul oamenilor de știință, „dacă mama suferă de anxietate cronică, fătul absoarbe cortizolul și alți hormoni de stres. Când copilul, dintr-un motiv sau altul, nu este dorit, fătul este cufundat în compoziția chimică a respingerii. Dacă mama își iubește la nebunie copilul și partenerul, fătul plutește în elixirele de iubire”[2].

Tot în perioada intrauterină, cât pruncul se află în pântecele mamei sale, arată oamenii de știință, se descarcă în creierul fetal „partitura comportamentală” a acestuia, ca o sumă de emoții, sentimente și comportamente, deprinderi și cunoștințe, întâlnite la părinții săi și transmise de aceștia, conștient sau involuntar. 

Ileana Vulpescu, în „Arta conversației”, spunea că o femeie însărcinată se află într-o perioadă de grație, iar întreaga lume sau întregul univers ar trebuie să țină cont de acest lucru și să o suțină, cu deosebită delicatețe sufletească. Perioada sarcinii, în sine, este una frământată pentru viitoarea mamă. Modificările hormonale care au loc în trupul ei și pe care nici ea nu le înțelege prea bine, reacționând la ele, când prin bucurie și râs, când prin plâns și lacrimi, o fac instabilă și vulnerabilă, emoțional. Din acest motiv, toți cei care se află în jurul ei: familie, prieteni, colegi, trebuie să o ajute să depășească aceste momente, creându-i o atmosferă relaxată și duhovnicească.

Orice veste proastă, supărare sau conflict, pe care îl experiază mama, se transmite și asupra embrionului. În acest sens, este suficient să menționăm cercetarea făcută de Associazione Nazionale Educazionale Prenatale, din Italia, în care a fost „regizată” o ceartă între doi viitori părinți: mama însărcinată și tatăl copilului, înregistrată prin ecografie și sonogramă. Oamenii de știință au observat că, atunci când începea cearta dintre părinți, fătul tresărea, iar spasmele sale se intensificau, proporțional cu escaladarea conflictului. În momentul în care se ajungea la țipete, copilul era total cuprins de spaimă, apoi își arcuia corpul, ca și cum ar fi încercat să fugă dintre ei, sărind de pe o trambulină. Este ușor de înțeles impactul pe care îl au stările agitate sau conflictuale dintre părinți asupra embrionului, odată ce aceste stări sunt greu de suportat și de depășit chiar și de părinții adulți, cu atât mai puțin de un copil al cărui psihic nu este format și care nu are nici cea mai mică noțiune despre managementul conflictelor, de care ar fi trebuit să dea dovadă părinții lor. 

Așadar și precum arată epigenetica, fiecare copil se naște, într-un fel, cu un program emoțional stabilit în contururi generale încă din pântecele mamei sale. Dacă acesta este unul negativ, există riscul să îl însoțească întreaga viață, accentuându-se și agravându-se. Iar efortul de înlocuire a unor tipare mentale și comportamentale greșite este extrem de dificil. 

Faptul că nou-născuții sunt familiarizați cu glasul și chipul părinților, încă din perioada intrauterină, este confirmat de cercetările de neonatologie, care au arătat că, la doar 20 de secunde de la naștere, nou-născutul întoarce instinctiv capul spre glasul mamei sale, în proporție de peste 80% și spre medicul sau moașa care în ține în brațe, doar sub 20%. Mai mult chiar, după 20 de minute, el are capacitatea de a imita gesturile mamei, zâmbetul, încruntarea, scosul limbii etc. 

În baza acestor cercetări și constatări, privind importanța gândurilor, cuvintelor, gesturilor și faptelor viitorilor părinți asupra formării și dezvoltării armonioase a copiilor lor, la întrebarea: când începe educația acestora?, răspunsul este: încă din pântecele mamei lor, ba chiar cu mult înainte.