Suntem creaţi de Dumnezeu cu chipul Lui în toată fiinţa noastră duală, suflet şi trup. Şi acest chip, pe lângă raţiune, simţire, voinţă, este mai presus de toate libertate.

Libertatea nu este nicidecum puterea de a face binele sau răul, ci acea profunzime a fiinţei care alege fericirea veşnică, zborul cel fără sfârşit în înălţimile iubirii treimice, unirea cu Dumnezeu cel Preacurat, devenirea euharistică întru fiinţă, nunta mistică cu Mirele cel iubit al sufletului Biserică. Paradoxal, în ciuda opiniei majoritare, foarte puţină lume se bucură de libertate. Deşi are darul de a fi dumnezeu după har, omul se face rob al materiei condamnate la moarte. Oamenii care fac ce vor nu au libertate ci doar putinţa alegerii dintre mai multe feluri de morţi. Este ca şi cum ai alege între cancer şi infarct miocardic. Amândouă, în ciuda aparenţelor aduc moartea, şi dor îngrozitor până la plecarea noastră în ţărână.

Cu toate acestea, sufletul omenesc nu poate fi săturat pe termen lung cu materie. El poate hălădui printre obsesii şi tentaţii pământeşti, însă plăcerea pe care o oferă materia este scurtă, urmată de durere şi de remuşcare, şi redundantă, cerând mereu o suplimentare cantitativă până la supradoză. Oamenii trupeşti sunt trişti, în fuga lor înfricoşată printre plăceri care niciodată nu vor oferi liniştirea cea adevărată.

Momentul suprem al judecăţii lui Dumnezeu, când Creatorul tuturor va discerne între lumină şi întuneric, va arăta tropos-ul libertăţii noastre interioare. Judecătorul este însă şi Tatăl nostru cel din ceruri, care ne iubeşte de o veşnicie. Şi atunci cum va fi momentul când vom fi izgoniţi afară din tărâmul Părintelui ceresc, spre a sta o veşnicie acolo unde este plângerea şi scrâşnirea dinţilor? Oare Dumnezeu nu va suferi că oamenii Săi iubiţi, pe care i-a creat după chipul Său, vor zăcea o vecie în suferinţă culminantă?

Eu cred că iubirea infinită a Stăpânului va discerne lumina sau întunericul din noi, iar momentul judecăţii va fi apogeul libertăţii noastre interioare. Cel care l-a urât toată viaţa pe Dumnezeu, ucigând în inima Sa prin păcate pe Hristos, nu va putea suporta să stea o veşnicie în Împărăţia Celui pe care L-a urât. Batjocoritorii Bisericii nu vor suferi să stea într-o Biserică o veşnicie. Călcătorii în picioare ai poruncilor Treimii nu vor voi să coabiteze cu sfinţii împlinitori ai poruncilor. Călăii iubirii nu vor suporta să primească Iubirea preacurată a lui Dumnezeu.

Să facem un experiment. Să mergem astăzi într-un stadion, unde zeci de mii de oameni trăiesc lupta de pe teren ca pe una absolută. Am fost şi eu la un meci pe Elland Road la un meci al echipei Leeds United: un zgomot uriaş de vociferări, urlete de bucurie, cântece ale clubului etc. Am fost şi la un meci cu Dinamo şi Poli Iaşi. Zgomotul era la fel de uriaş, însă provenea de la înjurături, comentarii şi mai presus de toate un ronţăit gigantic de seminţe din mii de guri. Imaginaţi-vă că aş veni în faţa acelor oameni înnebuniţi de fotbal şi le-aş spune să renunţe la o asemenea pasiune pierzătoare de timp şi să plece acum toţi la priveghere la biserică, căci este Sfânta şi Marea Joi în care Mântuitorul Hristos a înstituit Cina cea de Taină şi a fost prins de soldaţii răutăţii, indiferent de etnia lor. Ce s-ar putea întâmpla? Probabil că aş primi mii de înjurături, imprecaţii, urlete de mânie şi aş fi alungat ca un nebun de la o asemenea adunare.

Aşa este şi la rai. Oamenii nu mai vor să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu. Dumnezeu îi cheamă şi îi aşteaptă cu dor, însă ei nu mai concep unirea cu Cel ce i-a iubit. Omul pleacă liber din faţa lui Dumnezeu. Nimeni nu-l forţează să moştenească tărâmul tenebrelor veşnice. Chemaţi-i la rai pe ateişti, pe cei ce nu cred în puterea lui Dumnezeu, pe cei ce judecă Biserica, pe robii patimilor de orice fel, şi veţi vedea că nici acum nici altcândva nu vor vrea să vină la viaţă.

Libertatea omului este atât de mare, şi Dumnezeu o iubeşte atât de mult, încât El permite omului să se piardă, dacă asta voieşte. Prin alegerea răului, moare libertatea din om, şi moare şi omul împreună cu ea. Căci robii patimilor, ai materiei şi ai răutăţii nu pot concepe Împărăţia ascultării, a duhovniciei şi a bunătăţii dăruite jertfelnic din iubire de Hristos celor care L-au iubit până la sfârşit.