V-ați aflat vreodată în căutare de programe auto-didacte care să vă ajute să vă împliniți? Eu am fost. Am încercat multe dintre programele pentru dezvoltare personală ce încă mai sunt oferite pe piață. De exemplu, centrele de meditație îi îndeamnă pe oameni să-și găsească „pacea interioară” şi le scot le iveală forţa proprie prin studii ce au demonstrat că reduc factorul de stres. Timp îndelungat am crezut ca asta însemnă să devii mai spiritual. Să intri în legătură cu „sinele interior” pentru a-ţi găsi pacea, să devii ceea ce ți-a fost dat să fii. Problema la toate aceste obiective este aceea că sunt centrate pe sine. Pr. Diacon Matthew Steenberg surprinde foarte bine acest fapt în articolul său recent publicat în revista The Orthodox Word.  Acesta scrie următoarele:

...mantra societăţii este în sens larg cea a împlinirii de sine. Este adevărat că în această lume uneori ni se cere să ne autoevaluăm, și aceasta pentru a descoperi cum să fim fericiți și mulțumiți de noi sau de „adevăratul sine”... . Oamenii ating punctul cel mai înalt atunci când reuşesc să fie mulţumiţi în adâncul sufletului de propria persoană. Trebuie să privim către interior, să descoperim şi să definim „sinele” cu care trebuie să ne simţim bine şi să fim satisfăcuți.

Timp de mai mulţi ani, am crezut că a căuta înlăuntrul tău înseamnă să îți cauți sufletul.  Însă acum știu că această „ființă interioară” pe care o căutam era de fapt propria mea creaţie. Îmi urmam propria viziune, actualizarea proprie a sinelui, mulțumirea față de persoana mea și de modul în care am definit-o.  Asta e o iluzie. Pr. Matthew continuă și descrie două forme ale acestei iluzii:

În primul rând există o viziune simplistă potrivit căreia o persoană poate și trebuie să devină orice își dorește, oricum ar fi, atât timp cât nu face rău altora... . Scopul autoevaluării este descoperirea „propriei persoane” de care trebuie să fie mulţumită şi împlinită, iar în centrul acestei gândiri se află ideea că orice încercare de a particulariza credinţa și acțiunea se impune asupra liberului arbitru într-un mod negativ.

De asemenea există o formă mai nuanțată, mai pură, în diversele mișcări „new age” sau de „dezvoltare personală” ce gravitează în jurul problemei centrale, cea a împlinirii de sine și a mulțumirii cu propria persoană, care adesea implică nevoia de schimbare sau transformare. Cu toate acestea rămâne un fundament solid în definirea sinelui. „adevăratul sine” pe care trebuie să îl iubim şi spre care tindem prin îndepărtarea de personalităţile false, este totuşi un „sine” definit de propria voinţă. Rădăcina este aceeaşi: împlinirea este dobândită prin mulţumirea de sine, aşa cum este definită de propria persoană.

Această abordare respinge în general toate formele clasice ale religiei, adesea putându-se întâlni oameni care afirmă „sunt spiritual, dar nu credincios”. Concepte precum păcatul sunt respinse și considerate depășite, învechite, ba chiar superstiții. În schimb există o interpretare a realității de inspirație psihologică. Nici vorbă de concepte precum demoni, diavol, iad sau rai. Acestea nu devin altceva decât „mituri învechite menite să întărească normele morale”. Nu există conştiinţa că lumea este rezultatul muncii Creatorului. Tindem să credem în teorii precum Big Bang și procese întâmplătoare de evoluție. Astfel se pierde chemarea spre progres pentru a deveni asemeni lui Hristos. În schimb, ne complăcem acceptând lucrurile așa cum sunt și să găsim fericirea în momentul prezent.

Pr. Matthew spune că aceasta este o capcană dezamăgitoare pentru creștini: Natura umană este de a găsi orice ar fi de ajutor, o modificare a stilului de viață care ar putea aduce o satisfacție mai mare față de propria persoană. Scopul nu este acela de a deveni ceva diferit ci de a fi împăcat cu sinele care zace ascuns în noi.

Atunci ce ni se cere ca și creștini? Din proprie experiență știu că este greu să discernem între aceste aspecte fiind ușor înșelați de normele societății actuale.

Pr. Matthew spune următoarele: Creştinismul este viaţa în Hristos. Scopul nu este să trăim pentru noi ci pentru Hristos, iar ţinta nu este împlinirea ci transformarea. Creştinul trebuie să devină, să intre într-o viaţă nouă ce aparține altcuiva, lui Hristos. Acesta trebuie să descopere „sinele” existenţei, îndeosebi pentru a-l putea schimba într-o viață care nu este definită de voința proprie ci de altcineva, de Dumnezeu Însuși. Viața în Hristos înseamnă transformarea într-un alt om.  Este o viață ce merge spre înviere: atunci când trupul moare în această viață trece în cealaltă iar omul va cunoaște pe Dumnezeul Slavei.

După ce am urmat multe cărări false am descoperit că asta înseamnă o renunțare la ceea ce numim „sine”. Trebuie să găsim un părinte duhovnicesc şi să facem alegerea de a-l urma astfel încât să ne putem transforma în imaginea lui Hristos. Asta însă poate nu ne va asigura „fericirea” sau „mulțumirea” sub forma în care apar ele în viața de acum în schimb ne va oferi o concentrare a atenției asupra Împărăției lui Dumnezeu.

Pr. Matthew ne spune din nou: Dacă ne dedicăm mântuirii şi sfinţirii noastre această orientare spre Împărăţia Domului trebuie să devină o prioritate. Fiecare faptă trebuie să fie văzută din perspectiva vieții viitoare și a obținerii sale. În caz contrar, alegerile și faptele sunt reduse la perspectiva limitată a unei scurte șederi.  În loc să privim cadrul comportamentului, al faptelor și deciziile ca pe o viață eternă de ascultare a Domnului, noi îl vedem ca fiind intervalul scurt al acestei vieți și ne setăm întreaga viziune a lumii în funcție de asta. Creștinii ortodocși din ziua de astăzi trebuie să-și revendice această perspectivă pentru că ea se află în centrul gândirii creştine.

Acest stil de viaţă creştin implică o luptă constantă cu dorinţele şi patimile noastre. Trebuie să învățăm să fim smeriți și disciplinați. Este o sarcină zilnică, o luptă ce trebuie dusă în fiecare zi.

Sfântul Vasile cel Mare scria. „Fiți atenți la firea pe care o aveți. Țineți seama de faptul că trupul este trecător dar sufletul nemuritor și că viața are o natură duală. Una este specifică trupului trecător, pe când cealaltă este specifică sufletului și nu este îngrădită. De aceea trebuie să fim atenți la sine și să nu ne complăcem în lucruri pasagere ca și când ar fi eterne și nici să nu disprețuim lucrurile eterne ca fiind trecătoare. Trebuie să vă cunoașteți îndeaproape, ca să știți astfel ce dar să faceți fiecăruia dintre cele două părți: trupului hrană şi veşminte iar sufletului smerenie, creştere în bunătate, virtute şi înfrânarea poftelor” (Sfântul Vasile cel Mare, Omilia Cunoaşte-te pe tine însuți).