Problema destinului vieţii noastre este foarte gravă, căci ea se referă la ce este mai important pentru om: scopul pentru care ne aflăm pe pământ. Dacă omul adoptă o atitudine corectă asupra acestui subiect, dacă îşi află destinul real, atunci poate avea o atitudine relativ corectă asupra  problemelor particulare şi asupra celor care survin în viaţa cotidiană – precum relaţiile cu alte persoane, studiile, profesia, căsătoria, naşterea de prunci şi educaţia copiilor. Cu toate acestea, dacă nu ia atitudine corectă asupra acestei probleme de bază, atunci eşuează, de asemenea, în obiective particulare. Căci, ce sens pot avea scopurile particulare, dacă viaţa omului în ansamblu nu are sens?

Scopul vieţii noastre este declarat deja de primul capitol al Sfintei Evanghelii, atunci când ni se spune că Dumnezeu a creat omul „după chipul şi asemănarea Lui”. Aşadar, am determinat marea Iubire pe care Dumnezeul Treimic o are pentru om: El nu-i doreşte pur şi simplu să fie o fiinţă cu anumite daruri, cu anumite calităţi, cu o oarecare superioritate faţă de restul creaţiei, ci îi doreşte să fie un dumnezeu prin Har.

Dinafară, omul pare a fi doar o fiinţă biologică, precum alte fiinţe vii, animalele. Bineînţeles, el este un animal, însă „un animal... care poate fi îndumnezeit prin tinderea lui către Dumnezeu”, cum spune Sfântul Grigorie Teologul, într-un fel caracteristic. El este singura fiinţă care se delimitează de toată creaţia, singurul care poate deveni un dumnezeu.

„După chipul Lui” se referă la darurile pe care Dumnezeu le-a dat doar omului, singurul dintre toate făpturile Lui, astfel încât el constituie un chip al lui Dumnezeu. Aceste daruri sunt: un spirit raţional, conştiinţa şi stăpânirea de sine – cu alte cuvinte libertatea, creativitatea, iubirea şi aspiraţia către absolut şi Dumnezeu –, conştientizarea personală şi orice altceva care îl situează pe om deasupra tuturor celorlalte făpturi vii ale creaţiei şi care face din el un om şi o personalitate. Tot ceea ce face din om o persoană. Acestea sunt daruri relative la acea expresie, „după chipul Lui”.

Fiind format „după chipul Lui”, omul este chemat să dobândească acel „după asemănarea Lui” – îndumnezeirea (greacă, théosis). Creatorul, Dumnezeu prin fire, îl cheamă pe om să devină un dumnezeu prin Har.

Darurile referitoare la „după chipul Lui” au fost date omului de către Dumnezeu pentru ca el să poată urca foarte sus, astfel că, datorită lor, el să poată ajunge la o asemănare cu Dumnezeul lui şi Creatorul. Să poată avea nu o relaţie exterioară morală, ci o unire personală cu al său Creator.

Poate că este foarte îndrăzneţ pentru noi a spune sau a gândi că scopul nostru în viaţă este de a deveni dumnezei prin Har. Cu toate acestea, nici Sfânta Evanghelie, nici Părinţii Bisericii nu ne-au ascuns aceasta.

Din nefericire, există o ignoranţă a oamenilor din afara Bisericii, dar şi la multe persoane din sânul Bisericii, căci ei presupun că scopul vieţii noastre este, cel mult, o îmbunătăţire morală doar. Adică să devenim mai buni, în timp ce Evanghelia, Tradiţia Bisericii şi Sfinţii Părinţi ne oferă altceva: omul trebuie să se îmbunătăţească, să devină mai moral, mai drept, să se controleze mai mult, să fie mai atent. Toate acestea trebuie făcute, însă ele nu sunt marele plan, scopul final pentru care Creatorul nostru a format omul. Care este acest scop? Îndumnezeirea, ca omul să se unească cu Dumnezeu, nu în chip exterior sau în chip sentimental, ci ontologic, cu adevărat.

La această înălţime situează umanitatea antropologia ortodoxă. Dacă comparăm antropologiile tuturor filosofiilor, sistemele sociale şi psihologice cu antropolgia ortodoxă, vom deosebi foarte uşor cât de săraci sunt alţii, prin faptul că ele nu reuşesc să răspundă acestei mari doriri a omului pentru ceva foarte înalt şi adevărat în viaţa lui.

Întrucât omul este „chemat să fie un dumnezeu”, atâta vreme cât nu se află pe calea îndumnezeirii, el simte un vid înlăuntrul lui. Simte că ceva nu funcţionează corect, nu are bucurie, nici măcar atunci când încearcă să acopere acest gol cu alte activităţi. Poate amorţi această senzaţie, poate crea o lume fantezistă, însă va fi, în acelaşi timp, sărac, mic şi limitat, şi se va închide în cuşcă. Va deveni prizonier înlăuntrul acesteia. Îşi poate organiza viaţa astfel încât să nu fie niciodată liniştit, niciodată singur cu el însuşi. Poate încerca, prin zgomote, tensiune, televiziune, radio, informare continuuă despre toate felurile de subiecte, ca şi cu drogul, să uite, să nu se mai gândească, să nu se mai neliniştească, să nu-şi mai amintească de faptul că nu se află pe calea cea bună, că a rătăcit departe de scopul lui.

În cele din urmă, totuşi, bietul om contemporan nu află odihnă până ce constată că este „altceva”, cel mai important lucru care există cu adevărat în viaţa lui, frumosul adevărat şi creativ.

Se poate uni omul cu Dumnezeu? Poate avea părtăşie cu El? Poate el deveni un dumnezeu prin har?

Citește și:

Îndumnezeirea, scop al vieţii omului – Arhimandritul Gheorghe de la Mănăstirea Grigoriou, Athos

Întruparea lui Dumnezeu, cauză a îndumnezeirii omului – Arhimandritul Gheorghe de la Mănăstirea Grigoriou, Athos

Contribuţia Maicii Domnului la îndumnezeirea omului – Arhimandritul Gheorghe de la Mănăstirea Grigoriou, Athos

Numai în Biserică putem afla calea îndumnezeirii – Arhimandritul Gheorghe de la Mănăstirea Grigoriou, Athos

Îndumnezeirea este posibilă datorită energiilor necreate ale lui Dumnezeu – Arhimandritul Gheorghe de la Mănăstirea Grigoriou, Athos

Calităţile de care este trebuinţă pentru îndumnezeire – Arhimandritul Gheorghe de la Mănăstirea Grigoriou, Athos

Consecințe ale călăuzirii spre îndumnezeire – Arhimandritul Gheorghe de la Mănăstirea Grigoriou, Athos

Consecință a călăuzirii duhovnicești care nu duce spre îndumnezeire – Arhimandritul Gheorghe de la Mănăstirea Grigoriou, Athos