Era un bărbat în Samaria, anume Simon, care se folosea de meşteşugul vrăjilor în oraş şi uimea astfel neamul Samariei. El zicea că este cineva mare, şi luau aminte la el toţi, de la mic până la mare, zicând: „Aceasta este puterea lui Dumnezeu, numită cea mare”. Dar când samaritenii au crezut lui Filip, care le propovăduia despre Împărăţia lui Dumnezeu şi despre numele lui Iisus Hristos, s-au botezat bărbaţi şi femei. Simon a crezut şi el. Și el a primit Botezul şi era mereu cu Filip.

Simon văzuse semnele şi minunile mari ce se făceau şi era uimit. Apostolii îşi puneau mâinile peste ei, şi ei luau Duhul Sfânt. Simon, fostul vrăjitor, a văzut că prin punerea mâinilor apostolilor se dăruia Duhul Sfânt.

Aşadar, Simon le-a adus apostolilor bani. El le-a zis: „Daţi-mi şi mie puterea aceasta, ca acela pe care voi pune mâinile să primească Duhul Sfânt. Iar Petru a zis către el: «Banii tăi să fie cu tine spre pierzare! Căci ai socotit că darul lui Dumnezeu se agoniseşte cu bani. Tu n-ai parte, nici moştenire, la chemarea aceasta, pentru că inima ta nu este dreaptă înaintea lui Dumnezeu. Pocăieşte-te deci de această răutate a ta şi te roagă lui Dumnezeu, doară ţi se va ierta cugetul inimii tale, căci întru amărăciunea fierii şi întru legătura nedreptăţii te văd că eşti». Și răspunzând, Simon a zis: «Rugaţi-vă voi la Domnul, pentru mine, ca să nu vină asupra mea nimic din cele ce aţi zis». Iar ei, mărturisind şi grăind cuvântul Domnului, s-au întors la Ierusalim şi în multe sate ale samarinenilor binevesteau” (Fapte 8,19-25).

Sfântul Apostol Petru l-a certat pe Simon, un fost vrăjitor, care primise Botezul cu o inimă făţarnică şi dorea să cumpere darul Duhului Sfânt cu bani. Sfântul Chiril al Ierusalimului observă cum Simon dorea, de fapt, putere şi nu har, scriind: „Simon nu a zis «dă-mi şi mie părtăşia la Duhul Sfânt», ci «dă-mi această putere», dorind să vândă altora ceea ce nu putea fi vândut – ceva ce nu poseda”[1].

Sfântul Ioan Gură de Aur întreabă: „Cum se face că Simon Magul nu a fost ucis precum Anania şi Safira? Căci în vechime cel ce aduna lemne de sabat era dat morţii ca avertisment pentru ceilalţi (Num. 15,32)... Totuşi Petru îi zice: «Banii tăi să fie cu tine spre pierzare! Căci ai socotit că darul lui Dumnezeu se agoniseşte cu bani» (Fapte 8,20).

De ce nu a primit Duhul Sfânt când a fost botezat? Fie pentru că Filip păstra această cinste pentru apostoli, fie că el nu avea acest dar de a dărui, ori fiindcă era unul din cei şapte[2]– ceea ce pare mai probabil. În mod providenţial s-a poruncit ca aceştia să meargă înainte deşi ei nu aveau puterea de a dărui Duhul Sfânt, ci doar de a înfăptui minuni. Puterea de a dărui Duhul era o prerogativă a apostolilor. Se spune apoi că Simon a văzut că Duhul Sfânt era dăruit prin punerea mâinilor de către apostoli. El nu ar fi vorbit în modul în care a făcut-o dacă nu ar fi fost o manifestare reală. Ei îşi puneau mâinile peste ceilalţi, aşa cum a făcut şi Pavel încât aceia au putut vorbi în limbi (Fapte 19,6).

Ia aminte la purtarea necuviincioasă a lui Simon: «Simon le-a adus bani» (Fapte 8,18). Cu ce scop procedează el în acest mod? Cu siguranţă că nu l-a văzut pe Petru făcând aceastapentru bani. Și nici din neştiinţă nu s-a purtat astfel. A făcut-o fiindcă dorea să-i ispitească, fiindcă dorea să aibă un capăt de acuzare împotriva lor. De aceea şi Petru zice: «Tu n-ai parte, nici moştenire, la chemarea aceasta, pentru că inima ta nu este dreaptă înaintea lui Dumnezeu» (Fapte 8,21).

Încă o dată Petru aduce la lumină ceea ce era în gândurile omului, fiindcă Simon căuta să-şi ascundă motivaţia. Petru îi spune să se pocăiască, la care Simon îi răspunde să se roage pentru el. Chiar şi aşa, el a făcut aceasta superficial, doar în cuvinte, când ar fi trebuit să plângă şi să jelească precum un un om care se pocăieşte cu adevărat. «Doară ţi se va ierta cugetul inimii tale» (Fapte 8,22). Nu ca şi cum nu ar fi fost iertat dacă s-ar fi pocăit; Însă acesta este felul proorocului de a se pronunţa ferm şi nu de a zice: «Lasă, orice ai face, păcatele tale vor fi iertate», ci că pedeapsa pentru păcat va veni oricum.

Despre Simon Magul se zice că «vrăjea şi uimea neamul Samariei, zicând că el este cineva mare, la care luau aminte toţi, de la mic până la mare, zicând: Aceasta este puterea lui Dumnezeu, numită cea mare» (Fapte 8,9-10). În cazul lui se împlinea ceea ce spusese Hristos: «Căci se vor ridica hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor da semne mari şi chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi» (Mt. 24,24). Deci acestuia ei i-au acordat multă atenţie vreme îndelungată fiindcă îi vrăjise cu vrăjile lui. Într-adevăr, dacă vrăjile sale ar fi vindecat cu adevărat, atunci în acel loc nu ar mai fi trebuit să fie nici măcar un singur demonizat, dar fiindcă el era un înşelător, acolo erau mulţi demonizaţi bolnavi şi paralizaţi. Dar Filip doar prin cuvântul său i-a câştigat, vorbindu-le despre împărăţia lui Hristos.

Citim că «Simon a crezut şi el şi, botezându-se, era mereu cu Filip» (Fapte 8,13). El nu făcea aceasta pentru credinţă, ci pentru a deveni precum Filip. Dar de ce apostolii nu l-au îndreptat imediat? Erau mulţumiţi cu faptul că se învinovăţea pe singur. Căci şi aceasta intra în lucrarea lor de învăţare. Dar atunci când nu mai are nici o putere de a rezista, el devine ipocrit, aşa cum sunt magicienii care au zis: «Acesta este degetul lui Dumnezeu» (Ieş. 8,19; Lc. 11, 20). şi, într-adevăr, pentru a nu fi alungat, Simon Magul a rămas pe lângă Filip; nu se despărţea de el...

«Petru şi Ioan... coborând, s-au rugat pentru ei, ca să primească Duhul Sfânt» (Fapte 8,15). Vezi că nu se făcea oricum, ci era nevoie de o mare putere ca să fie dăruit Duhul Sfânt? Căci nu este acelaşi lucru: să obţii iertarea păcatelor şi să primeşti o asemenea putere. Gradual se primea acest dar. Era un semn îndoit: şi dăruirea acelora, şi nedăruirea către acest bărbat, Simon Magul. În loc ca acesta să ceară să primească Duhul Sfânt, el cere puterea de a da altora Duhul Sfânt. Și totuşi nu toţi primiseră puterea de a da, dar acest om vroia să fie mai strălucit decât Filip, cel care era unul dintre ucenici!

Deci «Simon le-a adus bani» (Fapte 8,18). Cum? I-a văzut pe ceilalţi făcând aşa? L-a văzut pe Filip? Îşi închipuia el că nu ştiau cu ce intenţie se apropiase de ei? Petru îi spune: «Banii tăi să fie cu tine spre pierzare!» (Fapte 8,20), de vreme ce nu-i foloseşti cum ar trebui să-i foloseşti. Acesta nu este un blestem, ci o pedeapsă... ca şi cum ar zice cineva: «Să piară împreună cu scopul lui. Aşa ai crezut tu, că cele ale lui Dumnezeu sunt precum cele ale omului? Nu este aşa». Petru spune: «Ai socotit că darul lui Dumnezeu se agoniseşte cu bani. Tu n-ai parte, nici moştenire, la chemarea aceasta, pentru că inima ta nu este dreaptă înaintea lui Dumnezeu» (Fapte 8,21). Vezi cum Simon Magul acţionează din răutate? Era nevoie doar de un cuget smerit. Dacă ar fi fost smerit, voinţa sa ar fi fost bună. Înţelegeţi că a gândi rău despre chestiuni importante înseamnă a păcătui de două ori?

Prin urmare, este îndemnat spre două lucruri: «Pocăieşte-te deci de această răutate a ta şi te roagă lui Dumnezeu, doară ţi se va ierta cugetul inimii tale» (Fapte 8,22). Înţelegi că era un gând rău cel cu care se îndeletnicise Simon Magul? Căci de aceea Petru îi zice: «doară ţi se va ierta cugetul inimii tale», fiindcă Petru ştia că Simon Magul era cu neputinţă de a primi îndreptare. «Căci întru amărăciunea fierii şi întru legătura nedreptăţii te văd că eşti» (Fapte 8,23). Acestea sunt cuvinte izvorâte dintr-o mare mânie! Însă Petru nu-l pedepseşte: pentru ca credinţa să nu fie din constrângere; pentru ca să nu pară că problema este rezolvată fără delicateţe; pentru ca Petru să poată crea în el o stare de căinţă; sau, de asemenea, era suficient pentru actul de îndreptare să primească un canon, să i se spună ce se afla în inima sa, să-l facă să se mărturisească singur. Observaţi-l, ce tâlhar e! Simon Magul a crezut atunci când a fost osândit. Când din nou a fost osândit, atunci a devenit smerit. Era uimit de minuni. El venise pentru acestea. Credea ca va scăpa neprins. Credea că dăruirea Duhului Sfânt este un meşteşug. Dar nu avea putere să-i biruiască pe apostoli...

Din nou, Simon Magul se temea de mulţime şi îi era frică să nege acest lucru. Putea să fi spus că a făcut aceasta din simplitate. Dar era cuprins de groază că fusese învins şi gândurile sale date pe faţă. Aşadar, el apucă un drum lung, spre Roma, socotind că apostolul nu va veni prea curând pe acolo”[3].

Sfântul Ambrozie observă: „Vedem că Petru, prin autoritatea sa apostolică, îl condamnă pe acesta care, prin deşarta vrăjitorie, nu doar că blasfemiază împotriva Duhului Sfânt dar, de asemenea, nu deţine o conştiinţă clară a credinţei. Totuşi, Petru nu-i alungă lui Simon nădejdea iertării; căci îl cheamă la pocăinţă.”[4]

(extras din Sinaxarul mare al Bisericii Ortodoxe. Luna iunie, în curs de apariţie la Editura Doxologia)