Iaşul a impresionat, de-a lungul veacurilor, pe toţi călătorii, negustorii şi misionarii care i-au păşit pragul. Părerile au fost, aparent, diferite, oraşul nostru fiind descris ca frumos ori urât, mare sau mic, important sau lipsit de strălucire. Însă, nimeni nu a putut să treacă nepăsător peste un anume aspect. Toţi musafirii au remarcat faptul că aşezarea avea ceva deosebit – fiind, cu adevărat, un oraş al bisericilor. „Iaşii sunt, înainte de toate, o biserică, biserica bisericilor pentru trecutul nostru”, concluziona marele istoric şi om de stat, Nicolae Iorga.

În secolul trecut, la Iaşi, după fiecare colţ de stradă apărea câte un Sfânt Altar. Mai ales centrul oraşului era presărat de adevărate bijuterii arhitectonice, din care prea puţine au ajuns până la noi. De la Catedrala Mitropolitană, până la bisericile Sfântul Dimitrie Balş şi Sfântul Gheorghe Lozonschi, de la biserica Sfântului Ilie şi a Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil­ - Dancu, toate aceste bijuterii dispărute astăzi erau situate în inima urbei. Aşa le consemnează şi arhitectul de filieră germană, Joseph Bayardi care, în anul 1819, a efectuat un plan şi o hartă a capitalei Moldovei.

La o privire mai atentă, apar informaţii care ne uimesc. Primăria oraşului nu a fost dintotdeauna în bulevardul Ştefan cel Mare. Harta occidentalului o situează la intersecţia Uliţei Goliei (astăzi Cuza Vodă) cu strada Gheorghe Mârzescu (fosta Gh. I. Brătianu, actuala I. C. Brătianu), în sediul de acum al Liceului „Vasile Pavelcu” şi a societăţii Moldoconstruct. Tot aici îşi avea sediul poliţia oraşului nostru sau Agia – din acest motiv strada ce făcea legătura dintre bulevardul Ştefan cel Mare şi strada Cuza Vodă numindu-se Uliţa Nemţească Mare.

Pe locul în care astăzi este situată statuia cronicarului Miron Costin, din faţa Filarmonicii, era Piaţa Primăriei. Aici era locul principal de adunare al târgului, al manifestaţiilor politice, dar şi al mezaturilor (licitaţiilor) cu sute de privitori, un adevărat spectacol al timpului, desfăşurat în aer liber. Tot aici poposeau şi căruţele cu lemne cumpărate de primărie pentru şcoli şi instituţiile comunale sau pentru a fi dăruite sărăcimii. La toată acestă agitaţie din Piaţa Primăriei era martoră o biserică. O altă biserică ce nu mai există astăzi.

Biserica din curtea caselor Balş

Clădirea ce adăpostea fostul sediul al primăriei fusese palat boieresc, aflat în posesia Mariei Balş, descendentă a unei importante familii boiereşti din Moldova. Boierii aceştia erau ctitorii unei frumoase biserici – Sfântul Dimitrie, aflată în apropierea caselor Balş.

Profunda trăire creştină a familiei a făcut ca, încă o biserică să mai fie construită în incinta palatului. Această ctitorie era cunoscută în epocă drept biserica Răzoarei, numită aşa, probabil de la parcul de care era înconjurată. Istoricii au identificat locul zidirii ca fiind undeva, între actualul liceu „Vasile Pavelcu” şi clădirea Moldoconstruct, de lângă Teatrul Naţional.

Informaţiile istorice sunt destul de sărace, poate şi din cauză că biserica se afla în administrarea familiei Balş. Aceasta a fost gândită ca un paraclis particular, deşi avea dimensiunile unei biserici. Singurul document care a menţionat-o şi care i-a făcut o descriere sumară a fost Catagrafia lui Joseph Bayardi, din anul 1819. Biserica ne este prezentată ca fiind o construcţie în plan basilical, fără abside şi turnuri semănând, ca stil arhitectural, cu vechea Catedrală „Sfântul Gheorghe”. Din păcate, nici măcar hramul nu i se precizează, istoricii legând-o de prăznuirea Sfântului Teodor Tiron – după numele celui mai important reprezentant al familiei, Theodor Balş.

Primăria a rămas în vechiul local al caselor Balş, până la sărbătoarea Sfântului Dumitru, din anul 1891. Apoi, a fost mutată în actualul sediu, la Palatul Roznovanu, cumpărat de către primarul Vasile Pogor. În acest context, clădirile şi spaţiile ce adăposteau biserica Răzoarei au fost cumpărate de către medicul evreu Bernard Taussig.

Biserică în proprietate evreiască

Cândva, în această parte a Iaşului au început să se aşeze meseriaşii şi negustorii israeliţi, care au cumpărat pământurile şi casele din mahalaua Goliei. La sfârşitul secolului al XIX-lea, strada Cuza Vodă era locuită preponderent de către familii evreieşti. Conform recensământului din 1930, Iaşul avea o populaţie de 102.872 de cetăţeni, dintre care 34.662 erau evrei. În anul 1939, statisticile urbane numărau la Iaşi 122 de case de rugăciune evreieşti, majoritatea aflate pe Uliţa Goliei.

După mutarea primăriei, familia Taussig, care făcea parte din aristocraţia evreiască a oraşului, a cumpărat casele Balş cu tot cu biserica Răzoarei. Având statutul de paraclis particular, ctitoria nu mai era întreţinută de nimeni. Descendenţii familiei Balş se stinseseră de mult, iar primăria avea deja în grijă rănile adânci lăsate de primul război mondial.

Părăsită de toţi, biserica Răzoarei a fost dărâmată de către noii proprietari evrei, din simplu motiv că ocupa centrul curţii interioare a proprietăţii. Astfel, ea căzut victimă a nepăsării autorităţilor, dar şi a conflictelor confesionale dintre creştini şi evrei.

Chiar dacă astăzi prea puţini îşi mai amintesc de biserica Răzoarei, ea a existat în centrul Iaşului. O biserică încercată de schimbările politice ale epocii, un martor nepărtinitor la încercările istoriei, o pagină importantă din trecutul oraşului nostru.

Paraclis pentru copiii cu nevoi speciale

Anii au trecut, iar locuitorii Iaşului pierdut din minte biserica Răzoarei. Însă, Dumnezeu nu a uitat că, pe acel loc, a existat un Sfânt Altar. Astăzi, în cadrul Liceului „Vasile Pavelcu”, în curtea apuselor case Balş, a fost amenajat un paraclis în care 300 de elevi din întreaga Moldovă, cu deficienţe de auz şi vorbire, se roagă. În acest loc, rugăciunea are altă formă, dar aceeaşi dimensiune de dialog cu Hristos Mântuitorul.

Astfel, peste ani, biserica Răzoarei pare că a înviat! A devenit locul în care Dumnezeu este mai presus de cuvinte, aşa cum mărturisim în cea mai importantă rugăciune din dumnezeiasca Liturghie: „căci Tu eşti Dumnezeu necuprins de gând şi de cuvânt”.