Împărăţia aceasta este puterea de a fi liberi de posesie, iar această libertate ne întemeiază într-o relaţie în care totul este iubire - iubire omenească şi iubire dumnezeiască.  (...)

Da, suntem bogaţi. Cu toate acestea, nu trebuie să ne lăsăm păcăliţi de ceea ce avem, crezând că de-acum ne putem strica vechile hambare pentru a ne construi altele noi, mai încăpătoare, în care să ne îngrămădim şi mai multe din bogăţiile noastre. Nimic nu poate fi păstrat - nimic, cu excepţia împărăţiei lui Dumnezeu. Aşa că renunţăm la lucrurile noastre, unul câte unul, pentru a putea merge liberi - eliberaţi de povara de a fi bogaţi. Nu aţi observat niciodată că a fi bogat înseamnă, la un alt nivel, o sărăcire? Este destul să spui „am ceasul acesta, este al meu" şi să-l închizi în pumn, pentru a fi în posesia unui ceas, dar mai sărac cu o mână. Iar dacă-ţi strângi bogăţiile în minte, dacă-ţi zăvorăşti inima pentru a păstra în siguranţă ceea ce se află înlăuntrul ei, pentru a nu-ţi pierde niciodată bogăţiile, atunci mintea şi inima ta devin tot atât de mici precum lucrurile printre care te-ai închis.

Iar dacă ce am spus este adevărat, în clipa în care îți dai seama cât de lipsit eşti în realitate de orice, atunci te afli chiar la marginea Împărăţiei lui Dumnezeu, aproape că simţi că Dumnezeu este iubire şi că te susţine prin iubirea Lui.

(Mitropolitul Antonie de Suroj, Școala rugăciunii, traducere de Gheorghe Fedorovici, Editura Sophia, București, 2006, pp. 54-55)