Putem spune că două lucruri îl deosebesc pe îndrăcit de adevăratul, ca să zicem aşa, psihotic. Unu: duhurile rele Îl cunosc pe Dumnezeu, se cutremură înaintea puterii Crucii lui Hristos, a rugăciunii, a aghiasmei, Doi: tulburările psihice (în principal de comportament) ale îndrăcirilor poar­tă amprenta involuntarului - căci sufletului ome­nesc nu îi plac lucrurile pe care vicleanul îl sileş­te să le facă.

Toate sunt în voia lui Dumnezeu. Domnul în­găduie ca unii să cadă în îndrăcire fiindcă ştie că cel cu pricina şi-ar întrebuinţa dacă ar fi sănătos, mintea si voinţa pentru a face rău cu deadinsul; pe alţii îi fereşte de alte păcate. În prima Epistolă către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel citim: Să daţi pe unul ca acesta Satanei, spre pierirea tru­pului, ca duhul să se mântuiască în ziua Dom­nului Iisus (1 Cor. 5, 5).

Îngrijirea sufletului de către păstorul ortodox (iar într-o serie de cazuri şi de către psihiatrul or­todox) trebuie să se întindă şi asupra personali­tăţii suferindului, asupra psihologiei lui. Arhiepiscopul Ioan (Şahovskoi) scria: „Păstorul îi insuflă îndrăcitului puterea de a se lupta cu duhurile drăceşti, nesupunerea faţă de îndemnurile lor, dispreţuirea lor, sfânta ură evanghelică faţă de ele şi faţă de păcat - faţă de păcat, prin care dracii îi ţin de obicei pe oameni sub ascultarea lor.

(Dr. Dimitri Aleksandrovici Avdeev, Când sufletul este bolnav, Editura Sophia, București, 2005, p. 23)