Botezul în Fiul Unul născut

În Ortodoxie, sărbătoarea de 6 ianuarie, sărbătoarea Bobotezei, a Botezului lui Iisus de către Ioan în Iordan este fundamentul celebrării botezului catehumenilor. Sfinţirea cu apa de la botez se realizează prin proclamarea unui poem al Sfântului Sofronie, patriarh al Ierusalimului din 634 până în 638, cel din momentul binecuvântării apelor din 6 ianuarie. Şi ceea ce Tatăl ceresc rosteşte referitor la Fiul Său Cel Unul născut în momentul botezului de către Ioan în apele Iordanului, sfânta Biserică pronunţă în momentul botezului referitor la proaspătul botezat. În momentul în care Iisus Se ridica din apele Iordanului „Şi iată glas din cer zicând: Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru Care am binevoit”. După Wellhausen, părintele Lagange remarcă faptul că în Vechiul Testament nu este deosbire importantă între fiul mult iubit şi fiul unic. Prin botez, omul devine o fiinţă unică în lume, de nereprodus, de neînlocuit. Ca persoană recreată în apele botezului după chipul lui Dumnezeu treimic şi pentru a-I semăna, omul, ca Dumnezeu, se distinge printr-o abordare nicidecum catafatică, ci apofatică. În greacă „kataphasis” înseamnă afirmaţie, iar „apophasis” negaţie. Deoarece este o persoană creată după chipul Fiului pentru a semăna dumnezeieştii Treimi, omul participă la nesfârşirea celor Trei Persoane divine, este o realitate tainică, adică inepuizabilă prin bogăţia ei, insondabilă prin profunzimea ei, despre care se poate spune mai sigur ceea ce nu este decât ceea ce este. Iar botezul creştin are ca semnificaţie fundamentală să transforme radical modul de existenţă a acestui om făcut inexprimabil, prin prezenţa în el a Dumnezeului Unul în Treime, numai prin raţiunea raţionalizantă, ireductibil, de nereprodus, de neînlocuit.

Mai precis, prin botez, omul trece dintr-un mod de existenţă biologic la un mod de existenţă eclezial. Este ceea ce Ortodoxia numeşte îndumnezeirea în care ea vede chintesenţa mântuirii în Hristos. Pentru Ortodoxie, mântuirea constă în esenţă în aceea că omul nu participă, desigur, la substanţa lui Dumnezeu, ci la existenţa Lui personală. Mântuirea este realizarea, în sânul existenţei umane, a vieţii treimice, este extensia ad extra a modului de existenţă a celor trei Persoane divine. Pentru Ortodoxie, sărbătoarea din 6 ianuarie este indisociabil sărbătoarea Botezului lui Hristos şi cea a Dumnezeieştii Treimi. De aceea, vorbim despre Teofanie mai curând decât epifanie. Orice teofanie este o epifanie, însă orice epifanie nu este neapărat cea a lui Dumnezeu în Treime Unul. Troparul pe care Biserica îl repetă de-a lungul zilei de 6 ianuarie subliniază caracterul treimic al evenimentului pe care-l aprofundează: „În Iordan botezându-Te Tu, Doamne, închinarea Treimii s-a arătat; că glasul Părintelui a mărturisit Ţie, Fiu iubit pe Tine numindu-Te, şi Duhul în chip de porumbel a adeverit întărirea Cuvântului. Cel ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule, şi lumea ai luminat, slavă Ţie!”. Iar la slujba botezului citim finalul Evangheliei după Sfântul Matei care ne spune că în Numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh ucenicii trimişi de Hristos Cel înviat în misiune în lume vor trebui să boteze toate naţiunile păgâne (Mat. 28, 19). Şi prin trei cufundări/emersiuni oficiantul botează catehumenul: în Numele Tatălui, în Numele Fiului şi în Numele Sfântului Duh. Să fii botezat înseamnă să fii introdus în actul veşnic de viaţă dătător prin care Tatăl comunică Fiului Său Unul Născut plenitudinea părinteştii lui Vieţi, adică Duhul Său Cel Sfânt. Şi această introducere îndumnzeitoare înseamnă pentru om transformarea din individ în persoană. La această transformare cugetă Biserica atunci când îl face pe slujitor să spună, referitor la viitorul botezat în ultima rugăciune a slujbei catehumenatului: „Dezbracă-te de omul cel vechi şi îmbracă omul nou pentru viaţa veşnică... ca să nu mai fie un copil de carne, ci un fiu (o fiică) a Împărăţiei Tale”. „Un copil de carne” sau „omul cel vechi” este individul care trăieşte o viaţă firească, biologică, supusă nevoii fireşti. Este existenţa omenească în condiţia ei căzută, animalizată de păcat : slab, fragil, nevolnic, vremelnic, stricăcios, pământesc.

(Părintele Andrei Borrely, parohul bisericii Sfântul Irineu din Marsilia, Franţa)