Viața este așa cum o cunoaștem cu toții: plină de întorsături, de contradicții, de apăsări și asperități. Viața ne face să sângerăm pentru că este colțuroasă și cu drumuri întoarse. Acela care trăiește bunătatea, care simte vibrația și căldura ei, are darul de a îndruma și de a împăca contradicțiile, are darul de a rotunji și ușura durerile. Omul bun nu numai că nu le aduce la viață, dar firea lui este făcută să le înlăture. Omul bun modelează viața după frumusețea pe care a pus-o mâna lui Dumnezeu în inima ființei sale. Prin dragostea sa, prin blândețea, mila și mângâierea cu care este împodobit, acest om atât de rar printre noi face să crească în preajma sa numai bucurie și îndemn.

Cel ce simte frumusețea și binefacerile bunătății trebuie să o aibă în oarecare măsură și, în momentele sale de reculegere, nu poate să nu o dorească crescută.

Bunătatea în sinteza ei, ca stare morală unitară, este plinătate, este depășire. Aceasta se referă la omenia pe care o cuprinde și o exprimă. Bunătatea este o floare, este o esență a vieții morale și semn că suntem rupți dintr-o lume nepământeană. Bogăția aceasta de viață interioară se răsfrânge firesc, ca un rod copt în afară. De aceea, bunătatea este un centru luminos de raze. Omul bun răspândește în preajma sa o atmosferă de bucurie și îndemn, o atmosferă de pace.

Omul, așa cum l-a lăsat Dumnezeu, închide în el frumuseți nebănuite. Numai să le știe lucra până ce urâtul nu-l îneacă.

(Ernest Bernea, Îndemn la simplitate, Editura Anastasia, 1995, pp. 103-104)