Prin osteneala reprezentanţilor Centrului de Pelerinaj „Sf. Parascheva“ al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, numeroşi creştini trăiesc, an de an, bucuria unică a împărtăşirii cu sfinţenia pe care Dumnezeu a revărsat-o din plin asupra locurilor unde aleşii Săi au vieţuit şi I-au slujit. Timp de o săptămână, un grup de 36 de pelerini, de cele mai diferite vârste, profesii şi condiţii sociale, a sărbătorit Învierea Domnului în Grecia, departe de casă, dar aproape de sfinţenia unor locuri a căror importanţă pentru spiritualitatea ortodoxă de pretutindeni este, de multă vreme, cu neputinţă de tăgăduit.

Cea dintâi zi de călătorie

Părintele însoţitor, unul dintre reprezentanţii Centrului de Pelerinaj, care ne este călăuză şi îndrumător pe tot parcursul acestui pelerinaj, rosteşte rugăciunea de călătorie în tăcerea solemnă şi oarecum neliniştită cu care noi, pelerinii, întâmpinăm clipele premergătoare plecării în călătoria spirituală:  „Binecuvântează, Doamne, pe robii Tăi care, lăsându-şi în urmă grijile şi poverile, vor face această călătorie pentru folosul sufletului lor şi slava numelui Tău. Binecuvântează-i pe cei care se vor osteni să-Ţi fie mai aproape şi să răspundă cu mai multă dragoste chemării Tale. Şi întoarce-i luminaţi, tămăduiţi şi măcar cu un pas mai aproape de căile Tale.“

Sfântul Ioan de la Rila

Dimineaţa zilei de Joi, din Săptămâna Patimilor, ne găseşte în curtea celei mai impresionante mănăstiri din Bulgaria, anume Mănăstirea „Sfântului Ioan de la Rila“. Cândva, aici se aflau aproape trei mii de ostaşi ai lui Hristos, monahi râvnitori şi sporiţi în virtuţi. Astăzi au mai rămas doar şapte.

Bulgaria rămâne, încet-încet, în urma noastră; ceţurile se spulberă şi, dincolo de negura lor pururea prevestitoare de rele, razele jucăuşe ale soarelui fac cu ochiul câmpurilor, brazilor şi mărilor ce vestesc că deja Grecia este aproape...

Sfârşit de pământ şi început de cer

Mănăstirile zidite pe stâncile Marilor Meteore mărturisesc şi ele veşnicia în faţa celor care se mai îndoiesc încă de adevărul ei. E drept că unele dintre ele seamănă mai degrabă a muzee decât a lăcaşe vii de închinăciune şi nevoinţă, dar aceasta nu-i decât o impresie fugară, care se spulberă de îndată la Russanou, cea de-a şasea mănăstire meteorită, unde vieţuiesc paisprezece monahii şi unde pelerinii români poposesc pentru a lua parte la marea slujbă a Prohodului Domnului.

Deşi nu-i chiar uşor de ajuns până aici, bisericuţă în care se săvârşeşte rânduiala zilnică a slujbelor e cu totul neîncăpătoare pentru mulţimea de credincioşi venită să se alăture monahiilor mănăstirii şi să cânte, împreună cu dânsele, Prohodul.

Înăuntru ard doar câteva candele şi lumănări. Slujba decurge lin, cântarea monahiilor este smerită şi simplă, dar atât de înălţătoare încât credincioşii prezenţi nu îndrăznesc nici să se clintească în loc.

„Cu moartea pre moarte călcând...“

Praznicul Învierii e acum mai aproape.... Sâmbăta Mare ne găseşte îndreptându-ne în grabă spre Evia, a doua insulă  a ţării, ca mărime, după Creta. Aici vor fi multe de văzut. Cel dintâi loc de popas va fi biserica parohială din orăşelul Prokopi, unde se află, în prezent, moaştele Sfântului Ioan Rusul. Nimeni nu poate rămâne insensibil în faţa moaştelor Sfântului, uşor înnegrite de focul în care au fost azvârlite, cândva, de necredincioşi, foc în care nu au ars. Sfântul ia parte din plin la viaţa oamenilor, aleargă fără preget în ajutorul bolnavilor, sărmanilor, obidiţilor care-i cer, cu lacrimi, rugăciunile şi mijlocirea. Ba, uneori, se spune că racla este goală - Sfântul nici nu mai aşteaptă ca lumea să vină la dânsul, ci porneşte el însuşi în lume...

Drumurile, şerpuind printre culmi muntoase şi împădurite, duc, alături de marea ce se întinde cât vezi cu ochii, spre Mănăstirea „Cuviosul David“, unde vom rămâne pentru a primi Lumina Sfântă a Învierii. Aici a trăit şi s-a ostenit pentru Domnul şi pentru mănăstirea pe care a refăcut-o şi a înălţat-o, dându-i neasemuita frumuseţe de astăzi, părintele recunoscut ca unul dintre cei mai mari sfinţi ai zilelor noastre, fericitul Iakov Tsalikis. Mormântul său este chiar în curte. În sfântul altar se află racla cu capul Cuviosului David, cu ajutorul şi rugăciunile căruia părintele Iacov împlinea, încă din timpul vieţii, minuni nenumărate.

Ajunşi aici, credincioşii sunt deja copleşiţi de febrila aşteptare a slujbei Învierii. Toată lumea e fie în biserică, fie în curte ori prin împrejurimi. Nimeni nu se gândeşte la odihnă.

La ora douăsprezece, clopotele încep a bate spre slava cerului, însă parcă mai puternic răsună, din toate piepturile, cântarea „Hristos a înviat!“. Bucuria Învierii ne inundă sufletele.

Sfântul Nectarie de la Eghina

Periplul în lumea sfinţilor Domnului a continuat cu o vizită la biserica Mănăstirii Makrimalis, unde se află moaştele Sfântului Partenie de Lampsakos, tămăduitor de boli grele, şi la Mănăstirea Kato Xenia, în a cărei obşte se nevoiesc şi două monahii de origine română şi unde se află Brâul Maicii Domnului.

Moaştele Sfântului Grigorie Palama şi ale Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, ambii din Tesalonic, Sfânta Filoteia, ocrotitoarea Atenei, ale cărei moaşte sunt adăpostite de Catedrala arhiepiscopală a oraşului, moaştele Sfântului Arsenie Capadocianul, aflate la Mănăstirea Suroti de lângă Tesalonic, ca şi mormântul cuviosului părinte Paisie Aghioritul - iată alte câteva destinaţii deosebit de importante pe care credincioşii le aşteaptă cu aceeaşi binecuvântată nerăbdare.

Ultimul popas al pelerinajului a fost Insula Eghina, locul unde se află o parte din moaştele Sfântului Nectarie, trăitor în secolul al XIX-lea, episcop de Pentapole, binecunoscut în întreaga Ortodoxie ca mare vindecător şi taumaturg. În impunătoarea biserică nouă se găseşte mâna Sfântului, iar mai sus, în bisericuţa mai veche a mănăstirii, capul. Sfântul îi întâmpină cu braţele deschise pe pelerinii veniţi de departe pentru a se bucura de o fărâmă din dragostea lui, pecetluind în felul acesta, pentru totdeauna, prietenia tainică dintre dânsul şi poporul care-l cinsteşte.

În loc de epilog

Pelerinajul s-a sfârşit, dar urmele sale nu s-au şters, căldura harului mângâind încă sufletele celor care au luat parte la această călătorie sfântă.

E drept, oamenii vor fi şi pe mai departe oameni, cu neputinţe, păcate şi căderi. Dar, dacă fie şi numai amintirea bucuriei dumnezeieşti trăite lângă sfinţi ne va întări în vreme de necaz, de încercare şi poate chiar de înfrângere, acesta va fi un semn sigur că întreaga călătorie a fost cu adevărat spre folosul sufletului şi spre slava lui Dumnezeu Celui lăudat prin sfinţii Săi.

(Text scris de Sorina Munteanu, participant la pelerinaj, pentru site-ul Centrului de Pelerinaj „Sf. Parascheva“, www.centruldepelerinaj.ro)