Cu ajutorul lui Dumnezeu, pelerinajul nostru pe drumul Apostolilor Petru și Pavel se încheie. Suntem la capătul unui parcurs catehetic care, nădăjduiesc, v-a adus dinainte ceva din grozava trăire a Apostoliei lor, dar și din zbaterea lor umană. Pentru mine, frumusețea închinării către ei vine din atât de omenescul lor parcurs către Înviere. Pe apele furtunii ivite din puterea celui care stăpânește adâncurile, Petru, la un pas de Hristos, se vădește a fi ca noi. Curajos, dar nu deplin. Nici în noaptea vegherii de după vânzare nu e omul deplin atârnat de curaj, ci unul ca noi. Cei care vă credeți mai tari decât el, încercați să privegheați măcar o noapte cu emoția celui care strigă pe corabie: „Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu!”. 

Să știi, dar încă să nu crezi deplin. Să crezi, dar să știi doar în parte. E un foc care arde în el și care se adâncește în rug aprins doar după Înviere. Reașezat în fraternitatea Apostolilor, Petru se aruncă în apă, după ce se încinge cu hainele, pentru a se grăbi la Hristos. Cum va fi ajuns omul acesta să se maturizeze în ce credea, dacă nu prin știința că Cel Care este dinaintea Lui este una cu Cel ce pretutindenea este? Vorbitor cum nu-l știam, maturizat de arșița drumurilor și tăbăcit de privegherile pescuirii de oameni, Petru pare mereu un răzvrătit pe liniște, un model de om-vâlvătaie de neînvins după regulile umanului comod și plin de mofturi.

Pavel e suplu. Isteț spiritual și avântat. Școlit și plin de citate – le va folosi la vremea potrivită în alt orizont decât cel pentru care se pregătea – caută să fie la îndemâna puterii de la Templu. Părintele Gala Galaction avansează prima dată – într-un volum de predici – ideea că tânărul Saul se afla sub voluntariatul miliției de la Templu atunci când îl vedem păzind hainele celor care aruncau cu pietre în Ștefan și, la fel, când sufla mânie plecând spre Damasc. De ce Damasc? Minciuna că ucenicii au venit noaptea și au furat Trupul lui Hristos trebuia să stea în picioare. Propaganda de la Templu a găsit cu cale să lanseze ideea că Trupul Celui pe care Îl răstigniseră nu putea fi ascuns în Ierusalim, căci ei, vigilenții Legii, l-ar fi aflat. Și atunci, cel mai probabil, numiseră ca loc special de ascundere Damascul.

Mă întreb de ani buni: măcar în sinea lor or fi acceptat că Iisus din Nazaret este Mesia pe Care-L așteptau? Nu știu. E cert, însă, că plecarea lui Saul spre Damasc se face cu acordul lor și cu sprijin moral. Saul avea să parcurgă parte din drumul Damascului în șaua unui cal, semn de autoritate într-un neam ce nu putea călări decât asinii. Pe calea Damascului întâlnește Lumina. Nu știm – deși există teorii destule – ca Saul să-L fi cunoscut pe Iisus înainte. Știm însă că nu-I recunoaște glasul. Nu e asemeni Mariei Magdalena, căreia îi ajunge un susur: „Marie!”, ca să răspundă cu emoție: „Rabbuni!”. Hristos nu îl ceartă pe Saul, ci-i deșteaptă înțelepciunea de care va avea nevoie tot drumul său prin viață. De pe calul autorității cade Saul. Din praf se ridică Pavel. Șuierând cu ură împotriva lui Iisus Cel mort și ascuns, se întâlnește cu Iisus Cel înviat. Caută mortul de dragul morților și află Înviatul de dragul tuturor celor care cred în Înviere. 

Am parcurs împreună o galerie de gânduri în care am putut să-i surprindem în fel și chip. Mi-am dorit de tare mult timp să povestesc oamenilor Bisericii noastre cât de minunați sunt amândoi. 

Petru se stinge între 64 și 67 d.Hr. În Circul lui Nero, în vremea acestui împărat cu totul ciudat. Făcea parte din încercarea acestuia de a rămâne poetul grandios al Romei uciderea creștinilor? Nu știu. Poate că stăpânul adâncurilor mai ridicase o furtună în speranța că îl va doborî pe bătrânul Pescar din Betsaida. Credea că va striga iarăși, înfricoșat, la Iisus. Dar Petru avea de-acum corabie largă, biruitoare a furtunilor și loc de răcoare la vremea urgiilor: Biserica lui Hristos. Nu mai era singur om, ci alții, laolaltă cu el, credeau că Hristos este Fiul lui Dumnezeu Celui Viu. Catargul-Cruce îl inspiră și, în semn de respect, cere să fie răstignit cu capul în jos pe aceeași crux romana. Știe că sângele lui se amestecă de-acum cu Sângele lui Hristos. Și în lume se face Lumină... În Dealul Vaticanului, într-o criptă uitată multă vreme, trupul său este descoperit și redat creștinătății. Deasupra locului se înalță astăzi Basilica în care numele său este readus cu pioșenie în mintea omului modern.

Pavel, la fel, se adaugă cerului undeva în același interval de ani. Cetățean roman fiind, nu poate fi răstignit. I se aplică o lege – chipurile – mai puțin crudă. Decapitarea. Asemănându-se lui Ioan Botezătorul, Pavel urcă la Tronul ceresc ținându-și capul în mâini. Acolo avea să-L vadă pe Hristos Domnul Cel Înviat precum și este. Când îl va întâmpina – „Pavele, Pavele!” – Apostolul știa glasul ce-l cheamă. Locul unde a fost ucis era departe de lumea cetății. Se chema Aqua Salviae, care până astăzi este un loc situat într-un loc cu salvie. În locul izvorului din care se făcea infuzia cu salvie ce vindeca răniții Romei, odată cu rostogolirea capului lui Pavel, au izvorât trei izvoare: unul cald, altul călduț și altul rece. Cu fiecare atingere a pământului, câte un izvor a luat calea luminii. Azi, locul se cheamă Tre Fontane. De acolo va fi luat, nu fără de preț, căci unii spun că ar fi plătit 30 de arginți, de către o creștină, Lucina. Ea avea să-l îngroape pe proprietatea sa, unde Constantin cel Mare, va zidi Basilica San Paolo fuori le Mura.

Am parcurs de multe ori locurile morții lor. M-am așezat în dreptul zidurilor admise de arheologi ca fiind cele mai vechi. Și mi-am plecat genunchii și mi-am ascuțit auzul. Mii de ani de oftate de greu și împliniri, de zdroabă și tihnă, de canoane rostite în pregustarea cerului și de prea pământești ecouri treceau dincolo de eterul undei vorbirii lumii. Ca în Capernaum, unde mi-am plecat genunchii în apropierea zidurilor sinagogii din vremea Mântuitorului. Un colț ascuns secole sub dalele sinagogii restaurate. 

Și acolo mi-am lipit urechea de cărămizi, ca de cutia de rezonanță a unei viori. Dacă, dacă mai păstrau ceva din vibrația glasului Mântuitorului? De fiecare dată am înțeles, însă, că fie la vreme de furtună pe marea vieții, fie mânați de râvnă pe drumuri de Damasc, Hristos nu este dușmanul nostru, ci Dumnezeul nostru cel viu. Înviatul. Lor, celor doi Apostoli pe care îi prăznuim împreună, le datorăm înțelesul acesta: râvnitori ori zeloși neatenți, temători ori dârji, rugători ori muncitori pentru fiecare bucată de pâine, Hristos ne dorește de partea Lui. 

Către El arată mâinile Apostolilor, Lui se cuvine închinarea și ascultarea împlinirii pocăinței. Prin gura lor s-a vestit de pe buzele Mântuitorului marea chemare la o omenie restaurată: „Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția cerurilor!”. Să-i prăznuim trăindu-le virtuțile. Și să ne bucurăm! Oameni ca noi, sfinți dintre noi, urcă pe Scara-Sinaxar a Cerului!