Problema suferinței este o realitate complexă ce are resorturi și fațete atât de numeroase și de felurite încât ne este foarte greu să le trecem în revistă sau să le găsim tuturor soluții. Suferința umană este o taină care nu intră în orizontul obișnuit al înțelegerii noastre, un mister a cărui cunoaștere nu ne poate veni decât pe calea Revelației.

Transformările civilizaţiei europene din secolele al XX-lea și al XXI-lea au modificat profund condiţiile bolnavilor, ceea ce a influenţat comportamentul spiritual al acestora. Progresele medicinii, devenite capabile să trateze un mare număr de boli socotite letale, au permis în multe situaţii speranţe de vindecare, organizarea ştiinţifică a curelor, iar în cazurile incurabile prelungirea timpului de evoluţie a bolii sau alinarea suferinţei.

În privinţa problemelor puse de suferinţă, poziţiile unilaterale şi raţionamentele logice riguroase au ajuns în impas. Oamenii au progresat mai mult în lupta împotriva durerii decât în înţelegerea suferinţei sau în modul cum poate fi ea răbdată și valorificată, prin credință. Credinţa nu aduce o soluţie teoretică, ci o speranţă pe drum.

Textele patristice ne lansează în acest sens o exortație la introspecţie, la meditaţia profundă şi constantă, sprijinită pe conţinutul Sfintei Scripturi, al Sfintei Tradiții şi pe paradigmele oferite de acestea asupra fragilităţii, coruptibilităţii, nestatorniciei şi efemerităţii lumii acesteia. Acesta este pentru om începutul căii de a-şi îndrepta din ce în ce mai mult atenţia către suflet şi către ceea ce ar trebui să primeze în viaţa lui, căci adesea, în goana după lucrurile urgente omul uită de fapt de cele fundamentale și cu adevărat folositoare ale vieții lui, iar grijile lumeşti exterioare devin apăsătoare şi înrobitoare și-i răpesc timpul care ar trebui dedicat rugăciunii, meditației, lecturii etc. Omul secularizat, atunci când este atins de boli sau de oarece suferințe ori necazuri, devine debusolat, nu le înțelege taina, noima sau rostul și modul cum le poate depăși sau cum poate urca, valorizându-le, mai aproape de Dumnezeu.

Creştinismul recunoaşte deschis realitatea şi durerea suferinţei. Este ceva împărtăşit de Fiul lui Dumnezeu şi de fiii Săi prin har. Nici măcar pentru un moment nu ni se sugerează că o persoană, devenind creştină, ar putea evada sau scăpa din lumea suferinţei. Creştinii poate nu aparţin lumii, nu sunt din lume; şi totuşi rămân în interiorul acesteia. Nu există modalitate prin care a deveni credincios să însemne a fi izolat de suferinţa lumii. Mântuirea de lume nu înseamnă îndepărtarea din lume.

Creştinii sunt în lume pentru că trebuiau să fie în această lume și e de dorit ca ei să fie o lumină a lumii. Nu există izolare, nu există menajare în faţa realităţilor dure ale vieţii. Nădejdea dobândirii frumuseților raiului este reală dar nu ne protejează în faţa durerii vieţii de aici. Suferinţa, crucificarea şi învierea lui Iisus Hristos cartografiază forma adevăratei vieţi creştine. Calea care conduce la ceruri trece și prin suferinţă şi moarte.

A deveni un adevărat creştin implică, printre altele, şi răbdarea suferinţei. A fi creștin înseamnă și a ridica crucea şi a-L urma pe Hristos. „(…) Hristos a pătimit pentru voi, lăsându-vă pildă, ca să pășiți pe urmele Lui”.(I Pt. 2, 21). Suferinţa este parte a căii credinciosului către ceruri. „Ci, întrucât sunteţi părtaşi la suferinţele lui Hristos, bucuraţi-vă, pentru ca şi la arătarea slavei Lui să vă bucuraţi cu bucurie mare”.(I Pt. 4, 13). În scrierile Sfinților Părinți ni se arată că, după cum Domnul, trecând prin suferinţe şi răstignire, a fost slăvit şi aşezat de-a dreapta Tatălui, tot aşa şi creștinul suferă, împreună cu El, se răstignește împreună cu El, pentru a fi ridicat şi a împărăți împreună cu El, pentru a se uni cu Hristos şi pentru a împărăţi, împreună cu El în veci. Pentru că „dacă pătimim împreună cu El, vom fi şi slăviţi împreună cu El” (Rom. 8, 17).

Însă aceasta nu înseamnă că bunii și înțelepții creştinii ar trebui să caute suferinţa, pentru a fi mai asemănători lui Hristos. Suferinţa ne vine la dorinţa sau îngăduința lui Dumnezeu, dacă vine. Este mai bine ca momentul şi locul suferinţei să fie lăsate la înţelepciunea lui Dumnezeu Care găsește pe cineva vrednic să-l purifice sufletește ori să-i ofere șansa pentru o credință mai desăvârșită, pentru ca și cununile cerești să fie mai strălucitoare. Ce contează este modul în care percepem acea suferinţă şi modul în care ne pregătim s-o valorizăm.

A dori vindecarea nu este un lucru contrar voinței divine. Și Hristos i-a vindecat pe unii dintre bolnavii care I-au cerut ajutorul. Simone Weill spunea: „Nu căutați să nu suferiți și nici să suferiți mai puțin, ci să nu fiți alterați de suferință” (La pesanteur et la Grâce, Paris, 1948, p. 158). Nu trebuie să fugim de suferință atunci când aceasta vine la noi, dar nici să alergăm în căutarea ei, ca și cum aceasta ar avea o valoare prin ea însăși.