Oamenii Evangheliei, mereu în presiunea istoriei. Niciodată altfel, pentru că nimic din ceea ce este creștinism nu garantează o supra-istorie, ci transfigurarea ei. Când Apostolii Petru și Pavel își desfășurau activitatea cei doi poli ai istoriei erau, pentru ei fără nici o îndoială, cele două cetăți eterne: Roma și Ierusalimul. Care era profilul politic al epocii lor? Să încercăm să descoperim împreună. 

Mai întâi, Ierusalimul în timpul lui Petru și Pavel era orașul Templului, al pelerinajelor evreiești și al tensiunii romane. În secolul I, orașul era dominat de Templul al Doilea, extins spectaculos de Irod cel Mare, care domnise peste Iudeea între 37–4 î.Hr. Templul era centrul religios, economic și simbolic al iudaismului; sărbători precum Paștele aduceau mulți pelerini la Ierusalim. Pentru Petru, Ierusalimul este locul începutului Bisericii: predicarea de la Cincizecime, comunitatea apostolică, rugăciunea la Templu și confruntările cu autoritățile iudaice. Pentru Pavel, Ierusalimul rămâne orașul originilor credinței sale: aici vine după convertire, aici discută cu apostolii, iar mai târziu este arestat după tensiuni legate de predicarea sa către neamuri. Politic, Ierusalimul era sub dominație romană, într-o Iudee tensionată. Această tensiune a culminat în războiul iudeo-roman și în distrugerea Ierusalimului și a Templului în anul 70 d.Hr. de către romani. Pe scurt vorbind, era un oraș sfânt, aglomerat la sărbători, profund evreiesc, dar controlat de Roma — exact mediul în care creștinismul apostolic a început să se desprindă din iudaismul secolului I.

Dacă ne-am afla în pelerinaj pe străzile Ierusalimului lor ce am vedea? Ierusalimul din vremea lui Petru și Pavel (aproximativ anii 30–60 d.Hr.) era un oraș impresionant, aglomerat și profund religios. Aflat sub dominația Imperiului Roman își modificase oarecum profilul dar nu fundamental. Cel mai impunător edificiu era Templul lui Irod, una dintre minunile lumii antice. Construit din blocuri uriașe de piatră albă și împodobit cu aur, putea fi văzut de la mare distanță. Aici predicau Apostolii Petru și Ioan după Învierea lui Hristos. Orașul avea străzi înguste și pietruite, piețe pline de negustori, ateliere de meșteșugari și hanuri pentru pelerini. În timpul marilor sărbători iudaice (Paști, Cincizecime, Sărbătoarea Corturilor), populația putea crește de câteva ori, ajungând la sute de mii de pelerini. La marginea platformei de atunci a templului, se afla Fortăreața Antonia, unde staționau soldații romani care supravegheau orice posibilă revoltă. În vremea lui Petru creștinii erau încă văzuți ca o mișcare din interiorul iudaismului,  se adunau în case particulare pentru rugăciune și frângerea pâinii și nu existau încă biserici în sensul actual. Pavel a vizitat Ierusalimul de mai multe ori după convertirea sa și s-a întâlnit aici cu Petru și Iacov, conducătorii Bisericii din Ierusalim. Ceea ce făcea din Ierusalim să aibă o unicitate aparte ține de faptul că deținea o atmosferă religioasă dinamica. Orașul era un loc de întâlnire zdroabei metafizice a fariseilor, saducheilor, esenienilor, zeloților și a primilor creștini. Cert este că discuțiile despre Lege, Mesia și viitorul lui Israel erau la ordinea zilei. Templul a fost distrus de romani în anul 70 d.Hr. Astăzi, cea mai cunoscută rămășiță a complexului este Zidul de Vest (Zidul Plângerii), format din blocuri de piatră herodiene care existau și în vremea lui Petru și Pavel. Într-un colț din colivia de piatră a Ierusalimului, la marginea Grădinii unui cimitir ce se învecina cu  Golgota, Mormântul Celui Înviat. Ocultat de oamenii Templului. În spatele culmei de piatră, în peștera ce folosea drept rezervor de apă romanilor, aruncată, Crucea lui Hristos. Vor trece 300 de ani până când locul va căpăta strălucirea de azi. Dar vă asigur că și în timpul despre care vorbim Mormântul era acolo iar creștinii știau foarte bine cui se închinau. Romanii intuind sacralitatea locului și atracția duhovnicească a creștinilor, pornind de la ideea că Dumnezeu este Iubire, au înălțat pe ruinele Mormântului un templu dedicat zeiței Venus, legendară prin fiul ei Enea. Creștinii însă au știut mereu că e vorba despre Iisus Hristos, Unul Născut. 

Roma. În timpul Apostolilor Petru și Pavel (aprox. anii 40–67 d.Hr.), Roma era capitala Imperiului Roman și cel mai mare oraș al lumii mediteraneene, cu probabil peste un milion de locuitori. Unii consemnează – în perioade diferite – chiar 5 milioane de locuitori, cifră demografică enormă dar în dinamica dezvoltării cetății credibilă. Era un centru politic, militar și comercial uriaș, condus în acea perioadă de împărații Claudiu (41–54) și apoi Nero (54–68).  Creștinii existau deja în Roma înainte ca Pavel să ajungă acolo. Comunitatea era formată inițial în mare parte din evrei care credeau în Iisus, dar și din convertiți dintre neamuri. Pavel le-a adresat celebra Epistolă către Romani în jurul anului 57–58 d.Hr., ceea ce arată că Biserica din Roma era deja bine organizată.  Potrivit tradiției creștine timpurii, atât Petru, cât și Pavel au activat la Roma și au contribuit decisiv la consolidarea comunității creștine de acolo. Surse creștine vechi îi prezintă drept figurile apostolice principale ale Bisericii Romei. În anul 64 d.Hr., un incendiu devastator a distrus o mare parte a Romei. Împăratul Nero a dat vina pe creștini, ceea ce a dus la prima mare persecuție a lor în capitală. Istoricul roman Tacit descrie execuții publice și tratamente extrem de crude aplicate creștinilor. Tensiunea judecății publice avea să aducă martiriul celor doi.  Cum arăta Roma în vremea lor? Orașul celor Șapte Coline, fondat de etruscii care coborau dinspre Cortona –până astăzi Cortona e „la nonna di Roma”, bunica Romei – era dominat de Forumul Roman (centrul politic și religios), temple dedicate zeilor romani, palate imperiale pe Colina Palatină, circuri și amfiteatre pentru spectacole, cartiere aglomerate cu blocuri de locuințe (insulae) care ofereau găzduire unei populații foarte diversă, provenită din întregul imperiu.  Pentru creștini, Roma era în același timp locul celei mai importante misiuni și locul celui mai mare pericol. Nu atât misiunea cât moartea lui Petru și Pavel aici a făcut ca Roma să devină, în secolele următoare, unul dintre principalele centre ale creștinismului. 

Cine erau stăpânii politicului, împărații și regii care nici nu bănuiau că în zona lor de confort se năștea cea mai inconfortabilă politic mărturisire a veșniciei omului? Pe scurt, am putea spune așa: În vremea apostolilor Petru și Pavel (aproximativ anii 30–67 d.Hr.), puterea politică principală era deținută de Imperiul Roman. Principalii conducători ai perioadei au fost: Împăratul Claudius (41–54 d.Hr.) și Împăratul Nero (54–68 d.Hr.), sub care au avut loc persecuții împotriva creștinilor și, potrivit tradiției creștine inclusiv martiriul lui Petru și al lui Pavel. În Iudeea existau și conducători locali, precum Irod Agripa I (rege clientelar al Romei) și procuratori romani, dintre care cel mai cunoscut este Ponțiu Pilat (în timpul lui Isus), iar mai târziu Felix și Festus, implicați în procesele Apostolului Pavel.

Aș vrea să înțelegeți că în aceste cadre – cu limitări și deschideri în multul lor drum străbătut de la Ierusalim spre Roma – Apostolii au ajuns la propria lor concepție despre lume. Apostolul Petru vede lumea ca un loc al încercării. Se simte încercatul în definirea lumii. Omul de veghe pe apele deloc prietenoase ale Tiberiadei. În Prima Epistolă a lui Petru apare frecvent ideea că creștinii sunt „străini și peregrini” în această lume (1 Petru 2, 11). Asta nu înseamnă – și nici el nu îndeamnă – că oamenii lui Hristos trebuie să se izoleze, ci că identitatea lor principală nu vine din cetățenia romană sau din apartenența etnică. Petru vede lumea pe care o străbate și nu întoarce privirea dinaintea greului. Ce vede? Presiunea socială asupra creștinilor, suspiciunea și ostilitatea vecinilor și posibilitatea persecuției. De aici îndemnuri repetate  să respecte autoritățile, să răspundă răului cu bine și să fie exemple morale. Pentru Sfântul Petru, lumea este asemenea unui cuptor care testează – nu doar prin Focul Duhului Sfânt ci și prin focul material al martiriului - autenticitatea credinței.

Pentru Apostolul  Pavel lumea se descoperă  ca teritoriu de misiune. Până să se așeze la Roma, Pavel a călătorit prin marile orașe ale imperiului: Antiohia, Efes, Corint, Filipi, Tesalonic, Roma. El vede mozaicul cultural al lumii: pluralism religios, filozofie greacă, cultul împăratului și diferențe sociale enorme între sclavi și oameni liberi. În loc să se concentreze în primul rând pe ostilitatea lumii Pavel vede oportunitatea răspândirii Evangheliei. Celebrul său discurs din Atena (Faptele Apostolilor 17) arată că încearcă să înțeleagă cultura locală și să dialogheze cu ea. Pentru Pavel, lumea este un câmp deschis, un Areopag imens, în care Dumnezeu lucrează pentru a aduna oameni din toate neamurile.

E interesant că amândoi se întâlnesc în concepția lor civică în ce privește Imperiul Roman. Amândoi recunosc existența autorităților politice și îndeamnă la respect față de ele. Apostolul Pavel ne transmite în veac adevărul ca „Oricine să fie supus stăpânirilor celor mai înalte” (Romani 13). Iar Apostolul Petru ne amintește: „Supuneți-vă oricărei stăpâniri omenești” (1 Petru 2). Un ecou incredibil al spuselor Mântuitorului: Dați Cezarului ce este al Cezarului… fără a admite vreodată că vreo putere omenească este Dumnezeu. Un îndemn la evitarea confuziei de plan existențial. Totuși, niciunul nu consideră statul drept autoritate absolută. Ascultarea de Dumnezeu rămâne pe primul loc. Dinaintea analizării firii umane, a condiției umane ca atare, Petru accentuează trăsăturile legate de sfințenie, autocontrolul trăirii și rezistența în fața ispitelor. Pavel propune adâncimi antropologice entuziasmante până azi dinaintea interogațiilor teologice. El analizează mai profund condiția umană și pune accent pe lupta dintre carne și duh, puterea păcatului și nevoia harului divin. Epistola către Romani oferă una dintre cele mai elaborate reflecții despre starea omului și mântuire.

Cei doi se apropie însă foarte mult în ce privește viitorul, teologia eshatologică. Petru vorbește în termeni limpezi despre revenirea lui Hristos, judecata finală și ceruri noi și pământ nou. Pavel insistă pe conținuturi legate de învierea morților, transformarea creației și instaurarea deplină a împărăției lui Dumnezeu. Amândoi văd lumea prezentă ca fiind trecătoare și orientată spre o împlinire viitoare.

Sunt diferiți în ceva anume? Dacă ar fi să rezumăm într-o simplă analiză, îmi pare că Petru privește lumea mai ales din perspectiva credinciosului care trebuie să reziste într-un mediu ostil iar Pavel privește lumea mai ales din perspectiva misionarului care trebuie să înțeleagă lumea și să o transforme prin Evanghelie. Aceste perspective nu se contrazic, ci se completează: Petru îi învață pe creștini cum să trăiască într-o lume dificilă, iar Pavel îi învață cum să ducă mesajul creștin în acea lume. De aceea sunt modelul vieții în Hristos. Și de aceea postim. Ca să-i înțelgem!