Reformarea şi racordarea învăţământului superior românesc la problematica europeană nu constituie o preocupare doar a zilelor noastre. O dată cu modernizarea instituţională realizată după prima Unire sau după proclamarea Regatului României, învăţământul de rang universitar nu putea rămâne înafara tendinţelor cel puţin europene.

Atributul calităţii învăţământului superior la începutul secolului XX va fi garantat atât formal, prin structurarea unei legislaţii adecvate, sincrone cu ceea ce exista şi pe alte meleaguri, prin reorganizarea instituţiilor, prin stipularea unor norme şi reglementări congruente, dar şi prin emergenţa şi răspândirea unui etos profesional la nivel individual care inducea disciplină, responsabilitate, onorabilitate. Profesorii universitari înşişi, formaţi de cele mai multe ori în universităţi germane, franţuzeşti, italiene etc., impuneau un nivel al prestanţei care nu mai trebuia anunţat sau prefigurat prin diferite coduri deontologice.

Activitatea didactică era mai puţin codificată, „ghidonată” de indici de performanţă (inclusiv pe plan european), calitatea rezultând ca un proces natural, de performare a unei normalităţi în exercitarea unei misii culturale sau a unui angajament profesional. Chestiunea standardelor de calitate şi a excelenţei învăţământului superior a apărut de câteva decenii şi o punem fie pe seama complicării educaţiei universitare (instituirea unei pieţe de formare de tip superior în societatea cunoaşterii, respectarea principiului diversităţii publicului, complicităţi ale câmpului universitar cu economicul, ideologicul, politicul etc.), fie, de ce nu, pe seama unei disoluţii sau anomii comportamental-etice, a riscului scăderii calităţii – remediul fiind adus tocmai de apelul obligatoriu la coduri, standarde, normative.

Reformatorul învăţământului românesc, Spiru Haret, a avut în atenţie problema calităţii, în spiritul şi cu mijloacele vremii de atunci. Acest aspect se poate desluşi prin lecturarea atentă a cadrului legislativ elaborat în timpul ministeriatelor sale, a numeroaselor circulare adresate corpului didactic precum şi a modului cum a reglat raportul dintre misia universităţii şi cerinţele concrete ale epocii.

La frontiera dintre două secole, Spiru Haret se va manifesta ca protagonist teoretic, dar mai ales prin fapte, ca unul dintre cei mai fecunzi creatori de şcoală. Asumpţiile ideologice care fundamentau politica lui şcolară nu erau preluate din tratatele de pedagogie, ci din fenomenologia faptelor şi presiunea realităţilor sociale româneşti. De aici şi punerea în practică a unor linii de formare universitare cu caracter realist, aplicativ, concret. Adept al liberalismului românesc, Haret a înţeles ca nimeni altul circularitatea îmbogăţitoare dintre contexte şi acţiuni, dintre complexitatea dezvoltării sociale şi formele adiacente de răspuns în plan educativ. Autoreglajul permanent dintre cele două niveluri procesuale garanta, în viziunea lui, creşterea şi progresul în plan social.

Filosofia sa acţională, prefigurată în lucrarea Mecanique sociale (1910), conform căreia societatea formează un corp de indivizi ce aspiră mereu către echilibru, asigurat de trei factori -  factorul economic, factorul intelectual şi factorul moral, va fi preluată şi potenţată corespunzător la nivelul proiectării şi conducerii concrete a învăţământului românesc. Teza autoreglajului, perspectiva completitudinii funcţionale, spiritul pragmatic şi utilitarist sunt principii care au fost aduse de reforma haretiană şi resorbite mult timp de sistemul românesc de învăţământ. Opera sa vădit înnoitoare va căpăta o notă iluministă şi va avea ca fundament o concepţie reformist-democrată despre om şi lumea în care acesta se dezvoltă.

Învăţământul universitar a fost reglat de două legi specifice (Legea asupra învăţământului secundar şi superior, din 1898 şi Legea asupra învăţământului superior, din 1912), acestea definind principalele coordonate funcţionale şi reglaje specifice. Pe scurt, aceste legi consacrau înscrierea învăţământului superior pe traiectul ascendent al dezvoltării socio-economice, pe linia servirii prezentului şi pregătirii de către învăţământ a evoluţiilor viitoare. Printre prevederile vizând învăţământul superior se remarcă cele referitoare la accentuarea caracterului practic al activităţii studenţilor, seminariile tematice şi practica în laboratoare, şcoli sau clinici.

Legea ce reglementa procesul instructiv de rang superior prevedea o serie de norme privind formarea dascălilor. În cadrul Universităţilor din Iaşi şi Bucureşti s-au format  Seminarii pedagogice, care accentuau latura metodică şi practică a pregătirii viitorilor profesori. Seminarul pedagogic, astfel prefigurat, impunea practici specifice şi formarea de capacităţi indispensabile activităţii instructiv-educative. Noua instituţie a rămas ca un punct de reper al formării dascălilor, inclusiv pentru zilele de astăzi, nefiind întrecut, din păcate, de actualele modalităţi de formare a formatorilor, ca seriozitate şi consistenţă a pregătirii. Tot prin această lege se instituia, pentru prima dată în sistemul naţional de formare, şi definitivarea în învăţământ.  

Congruentă cu ideea apostolatului, desluşim şi misia nescrisă a profesorului universitar de a fi un actant și un „propagator” cultural, un exemplu de conduită didactică ce face mai mult decât impun normele şi articolele de lege. Nimic din ceea ce făcea profesorul nu avea de a face cu exerciţiul unui funcţionar sau al unui administrator. Prin ceea ce a întreprins direct, dar şi prin ceea ce a sugerat, Spiru Haret a fost un model de acţiune prin virtutea proprie, un deschizător de drumuri, un artizan al fireştilor moravuri, al lucrului chibzuit şi făcut bine.

Problema calităţii învăţământului superior nu se punea la modul explicit, ci implicit, difuz, prin acţiunile şi practicile de zi cu zi. Ea ţinea de fiecare actor, de forul său interior, de harul unei chemări şi misii. Calitatea constituia o rezultantă a unui etos profesional ce încă mai funcţiona firesc în lumea de atunci. Însă, firescul de ieri trebuie astăzi canonizat, transpus în litere de lege. Să fie aceasta o lege nescrisă a …istoriei şi a mersului nostru înainte?