Ca un șarpe de aramă în pustie înălțat ca să vindece mușcătura veninoasă a șerpilor ce se cred stăpâni peste viețile poporului lui Israel. Ca un izvor de apă vie din care poporul însetat al păstorilor săraci își satură turmele venind dinspre dealuri în Valea în care Iacob a săpat dintâi fântână și apoi a propovăduit Cerul. Ca o lespede de jertfă ridicată în câmpul răutății din jur spre a fi loc de jertfire adusă lui Dumnezeu de Ilie cel plin de încredințare și curaj. Ca o vâltoare din Iordan ce spală în ea păcatele sub ochii atenți ai Sfântului Ioan Botezătorul. Ca o Golgotă din culmea căreia izbucnește întunericului din jur lumina ce-l învinge. Catedrala.

Zidurile în care se cuprind idealuri. Pe de o parte Hristos Însuși și Maica Sa dimpreună cu Sfinții. Toți. De acasă și de dincolo de hotarele a tot ce am putea numi vreodată Acasă. Pe de alta, cu ei intră în Vohod liturgic toți cei cărora Țara le-a fost Catedrală. Fiecare după veacul și lupta sa. Smeriții monahi și monahiile topiți în rugăciune, ostașii trimiși în hăul luptei inegale ori soldații frământați de obuze. Și fiecare cearcăne de lumină din ochii întemnițaților oricărui regim care a vrut frângerea pe roata Istoriei a Bisericii. Tainica alcătuire a rândului de mame și soții și copii ce-și așteaptă întoarcerea Acasă a feciorilor, soților ori taților dislocați în tainițele nopții istoriei. Și fiecare clinchet de pinteni ai lui Vodă Mircea, ori Ștefan, Constantin, Matei ori Mihai... Ori staturile lucind de Înviere ale moților ce și-au înfruntat istoria și zumzetul de oștire grăbită a celor de demult – oamenii lui Tudor ori strașnicii dorobanți ai Plevnei și Griviței. Intră în vohod. De-acum pot veni Acasă. Catedrala. 

Unii ar crede că e vorba de filetism și au și spus-o. Dar în talpa Altarului sunt ei, eroii tăcuți și uitați de istorie și neuitați de familii și Biserică ce-și întâmpină frații de arme ce le-au sprijinit Națiunea. Înainte de a exista ca națiune, știm că existăm ca Biserică, dar al lui Dumnezeu pentru un pământ și un cer de dincolo de imperii și verigi ale ideologiei. Noi. Cu ai noștri toți. Și ai lor, pe care nici măcar nu-i mai știm după nume, pomelnic de luciditate în vremurile acestea de derută. Ca un far în furtună. Golgotă de lumină semnalându-ne cerul peste furtuna valurilor vieții. Catedrala. 

Unii i-au căutat inutilitatea cu tot dinadinsul. Și au conștientizat în timp că într-o vreme a dărâmării înălțarea unui astfel de locaș e semn că se poate. Fiecărei cărămizi îi corespunde un dram de caracter și o picătură de alint copilăresc. Priviți ochii oamenilor când îi citesc bolțile ori descoperă iconografia-mozaic. Suntem pruncii unui Neam în admirație că noi, noi cu noi, am putut ridica o astfel de zidire care zidește. O Vatră în care Rugul Aprins ne luminează și Muntele Poruncilor și Muntele Fericirilor cu puterea din cuvintele rugăciunii Tatăl Nostru. Care este în ceruri și care, dese ori, se coboară în tainică iubire printre noi, păcătoșii. Și se odihnește în mijlocul nostru. Catedrala. 

Nu vă temeți! Nu e simbol de mândrie și orgoliu. S-a plâns pentru ea, s-au rănit mâini și s-a sângerat, s-au rugat cu buze tremurânde bătrânul, bolnavul ori întemnițatul. Prin zidurile ei se lărgesc hambarele bogăției de har ce ne hrănește nădejdea și se lărgesc saloanele de spital ori zidurile seci ale temnițelor. În temeluirea ei de piatră suntem toți. Fără nici o excepție. Buni și răi, cuvioși ori neatenți la Dumnezeu. Ea ne cuprinde pe toți. E șarpe de aramă, poartă cerească și rug ce se aprinde din liniștea rugăciunii. În ea sunt toate altarele Țării și pașii tuturor sunt glasul ei adâncit de cântări. Catedrala. 

La vreme de mare furtună istorică s-a înălțat corabie. Un soi de Arcă a lui Noe în care se strâng idealurile unui Om dar și curajul celor ce l-au însoțit. Era nevoie de ea? Priviți în jur. Și veți înțelege. Vom da seamă pentru generațiile ce nu vor ști să ia din izvorul ei Lumina Învierii. Și de nu vom umple cu laudă pământul și cerul pentru o astfel de minune. Catedrala. 

Când Duhul Sfânt va pecetlui facerea de piatră și frumusețe a Catedralei mulți vom fi în Altarele din sate ori orașe, din mănăstiri ori spitale, penitenciare ori din schituri. Liturghiile noastre ca una singură: Liturghia Neamului! Pre limbă românească tocmită și împlinită! Din țesătura ei de Lumină necreată s-a împlinit profeția Mântuitorului. Dacă avem credință cât un grăunte de muștar vom zice Muntelui să se mute... Și s-a mutat. Un Munte de Lumină în miez de furtună. Suntem chemați de-acum să-l urcăm. Cu osârdie. Cu grija veșniciei. Curajoși și temători deopotrivă. Oricât de omenesc e visul împlinit el nu se împlinește decât pentru că în el este împlinită voia lui Dumnezeu. Vor zice unii: mai bine se luau banii și se împărțeau săracilor... Dar pe săraci pururea îi avem cu noi. Faceți binele ce-l așteaptă. Și atunci Neamul își va afla împlinirea în Catedrală. 

Pentru cei ce am crezut și pentru cei ce n-au crezut în construcția ei. Pentru cei care cred că le știu mai bine decât Biserica precum și pentru cei din Biserică în care s-a strecurat îndoiala. Veniți! Toți! Bucurați-vă! În mijlocul Țării icoana Golgotei prin care a trecut Neamul. O Golgotă în plină Lumină și Înviere! Catedrala.