De la înființare, mijlocul secolului al XIX-lea, şi până în anul 1959, nu a existat o sărbătoare explicită închinată Armatei Române. Respectul și recunoștința față de jertfa eroilor armatei noastre se arătau la manifestările prilejuite de cinstirea eroilor români, la praznicul Înălțării Domnului ori cu prilejul Zilei naționale, după 1918.  În timpul celui de-al Doilea Război Mondial,  pe 25 octombrie 1944, Armata Română elibera ultima localitate românească de sub ocupaţie străină: oraşul Carei. Având în vedere acest moment de referință din lupta românilor pentru demnitate și libertate națională, la data de 1 octombrie 1959 a fost emis Decretul 381 prin care se statornicea Ziua Forţelor Armate pe 25 octombrie. În actul cu pricina nu se făcea nici o referire explicită la motivul acestei decizii. S-a luat în considerare că această dată a rămas în istorie drept ziua reîntregirii graniţei de vest a României şi anularea, de facto, a prevederilor Dictatului de la Viena. 

Va să zică, memorabila zi de 25 octombrie a devenit simbol al tuturor bătăliilor şi eroilor neamului românesc, întipărindu-se în conștiința românilor drept sărbătoarea în care România își cinstește iubitoarea de Hristos oștire, dar și pe cei au fost în slujba ei, făcându-și din piepturile lor scut de apărare a neamului și a credinței poporului din care au răsărit.

În toate aceste lupte de neatârnare a poporului român, Biserica noastră strămoșească a fost permanent alături de bravii ostași. Mulți preoți militari au însoțit trupele românești pe front, întărind duhovnicește în fața inamicului, trăind cu aceeași profundă simțire durerile, înfrângerile, dar și biruințele armatei noastre. Prezența preoților militari pe front nu era o noutate a celor două conflagrații mondiale; dintotdeauna Biserica a fost alături de Armată, slujind interesul nației române. În treacăt, ne gândim la războinicul arhimandrit Amfilohie Șendrea, sfetnic apropiat al slăvitului Voievod Ștefan cel Mare, cel care adesea schimba sabia duhului, metania, cu sabia războiului – avântându-se în luptă alături de oșteni, pentru a-și apăra glia și credința sfântă. Un alt caz, nu foarte cunoscut, îl reprezintă Arhimandritul Chiriac Nicolau, călugăr de Neamț. În Războiul de Independență, părintele Chiriac a fost trimis cu ascultare pe câmpul de luptă. Doar un călugăr patriot şi un mare misionar avea să ceară implicarea sa în slujirea ostaşilor români în încleștările războiului. Să nu uităm nici de tânărul Alexe Mateevici, preotul și poetul din Basarabia înstrăinată, care a îngrijit pe frații de o limbă și de un neam pe frontul de la Mărășești. În tranșee s-a îmbolnăvit de tifos exantematic și a murit la doar 29 de ani. Și câte nume s-ar mai putea  adăuga aici!

Luându-se act de această stare de fapt, prezența constantă și binefăcătoare a preoților pe câmpurile de luptă, s-a lansat ideea creării cadrului legislativ pentru asistența religioasă în Armata Română. O primă inițiativă în acest sens a apărut în anul 1850, când Mitropolia Țării Românești, în colaborare cu Departamentul lucrărilor Ostășești, a întocmit un fel de statut referitor la îndatoririle preoților de oștire. Pe aceeași linie se înscrie și decretul 603 din 9 aprilie 1870, semnat de Regele Carol I, numit Regulamentul pentru clerul din armata permanentă. Pe baza acestor dispoziții, preoții au funcționat în oștirea țării timp de 45 de ani. Abia după moartea regelui Carol I, în 1915, Ministerul de Război a aprobat o nouă lege ce reglementa activitatea clericilor în armata națională, numită Instrucțiunile asupra preoților de armată. La 15 mai 1915, cu un an și trei luni înainte de intrarea României în Primul Război Mondial, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Autocefale Române ia act de propunerea mitropolitului Pimen Georgescu al Moldovei cu privire la activitatea clerului ortodox în armată, desemnând pe preotul Constantin  Nazarie, profesor în cadrul Facultății de Teologie din București, să organizeze și să conducă Serviciul Religios al Armatei. Peste 200 de preoți au fost mobilizați în timpul războiului. Dintre ei, 30 au pierit pe front sau au fost dați dispăruți.

După război, prin strădania Sfântului Sinod, în conlucrare cu Ministerul de Război, a fost trimis corpurilor legiuitoare ale României, spre dezbatere și adoptare, proiectul Legii privitoare la organizarea clerului militar. Această lege, promulgată la 20 iulie 1921 de către Regele Ferdinand, prin  Decretul nr. 3378, statornicea nu doar admiterea în cadrele armatei a preoților militari activi, ci și organizarea Episcopiei Armatei, care urma să aibă sediul la Alba Iulia și în fruntea căreia să fie ales un arhiereu – membru al Sfântului Sinod, asimilat în gradul de general de brigadă. Primul vlădică al episcopiei nou înființate a fost ales Justinian Teculescu (1865-1932). Deși a stat în fruntea Episcopiei Armatei doar patru ani, a depus o susținută activitate generată de greutățile inerente oricărui început. I-a urmat în scaun arhiereul Ioan Stroia, care a condus clerul miliar până la moartea sa, la 18 aprilie 1937. Al treilea episcop miliar, dar și ultimul, a fost energicul vlădică Partenie Ciopron, care a condus preoțimea militară în timpul ultimei conflagrații mondiale, dovedind o intensă și necesară misiune în rândul soldaților, dar și a populației afectate de război.

Din nefericire, Episcopia Armatei a avut o existență foarte scurtă, căci la presiunile regimului comunist instaurat în țară după izgonirea Regelui Mihai, a fost desființată. Eludând locul și rolul Episcopiei Militare, regimul comunist a dispus dizolvarea ei, prin Legea nr. 177 din 4 august 1948, pentru regimul general al cultelor religioase.