Cine din veac a aflat pace în lumea patimilor trupeşti? Cine din veac a primit mângâiere desăvârşită? Nimeni. Nu şi-au risipit, oare, toţi viaţa în amărăciune şi întristare? Oare nu toţi şi-au sfârşit vieţile în zbucium şi tulburare? În sfârşit, toţi au fost fără de veste răpuşi de secera morţii! Nu este întru patimile trupeşti pace şi mângâiere adevărată, ci războire neîncetată şi luptă pentru suflet. Apoi iar, cu cât mai mult îndrăgeşti ceva, cu atât te vei întrista mai mult; cu cât mai mult îţi vei alipi inima de desfătarea trupească, cu atât mai multă îndurerare şi necaz vei primi după.

Dumnezeu, dorind să ne înalţe, ca pe nişte copii mici, de la cele de jos la cele înalte, până la o vreme a lăsat în faţa ochilor noştri această rânduială trupească precum ca nişte lapte, ca de la aceasta să ne înălţăm către desăvârşita şi înalta pricepere şi cunoştinţă. Însă cel nepăsător şi leneş, care nu se grijeşte a se înălţa către cele mai bune şi îndulcitoare - dumnezeiasca dorire şi cunoştinţă -, se opreşte, ca un copil fără de minte, la această îndulcire trupească a laptelui.

(Sfântul Dimitre al Rostovului, Alfabetul duhovnicesc, Editura Sophia, București, 2007, p. 58)