Răspunsurile variate propuse la această problemă îndelung discutată exprimă adesea atitudinea corespunzătoare ordinii de zi politice sau sociale şi, de asemenea, cunoştinţele culturale despre dezvoltarea embrionară. Sugestiile se referă, pe rând, la momentul în care mama simte pentru întâia oară copilul mişcându‑se în pântecul ei; la momentul în care fetusul poate supravieţui în afara uterului (de obicei după 24 de săptămâni); la momentul naşterii, când copilul începe să respire singur, sau la o perioadă de câteva zile după naştere, o dată ce nou‑născutul şi‑a demonstrat dreptul la viaţă (aceasta însemnând, printre altele, absenţa oricărei boli sau dereglări psiho‑somatice). Cu cât mărim distanţa între „începutul vieţii umane” şi momentul fertilizării, cu atât se dilată şi deschiderea pentru avorturi, infanticid şi experimente embrionare.

Pe de altă parte, Biserica a afirmat dintotdeauna că viaţa umană începe cu conceperea, care face frontieră comună cu fertilizarea. Cu mult timp înainte ca medicii specialişti să descopere celulele embrionare şi cromozomii, scriitorii creştini condamnau avortul în orice stadiu al sarcinii, pe temeiul că fetusul „format sau neformat”, este întru totul om şi poartă în el „chipul lui Dumnezeu”.

Problema este din nou ridicată azi dintr‑o perspectivă diferită, care încearcă să fundamenteze reflecţia teologică pe datele biologice. Urmându‑i pe embriologii britanici, câţiva moralişti creştini au făcut o distincţie între embrion şi aşa numitul „pre‑embrion”. Acesta din urmă e descris ca o masă de celule nediferenţiate, de la zigotul uni‑celular şi până la dezvoltarea „primei trăsături” sau a primului „ax” al trupului în timpul săptămânii a treia a sarcinii.

În acest punct, după implantarea în peretele uterului, el suferă o transformare radicală numită „singularitate” şi se poate spune astfel că posedă suflet omenesc sau individualitate umană. Potrivit acestei scheme, „conceperea” nu trebuie înţeleasă ca un moment (e.g. la încheierea fertilizării), ci ca un proces. Trecerea de la „pre‑embrion” la „embrion”, adică de la existenţa potenţială la cea actuală, are loc doar la finalizarea acestui proces. Se afirmă, totuşi, că viaţa umană „începe cu conceperea”. Dar definiţia „conceperii” este modificată, pe baza recentelor descoperiri din cadrul embriologiei, ea însumând „singularitatea” prin implantarea conceptus‑ului în membrana uterină, lucru care se întâmplă la aproximativ două săptămâni după fertilizare. Cu alte cuvinte, conceperea şi fertilizarea nu mai sunt înţelese ca fiind simultane. Fertilizarea marchează începutul procesului conceperii, proces care durează 12 – 14 zile. Abia la sfârşitul acestei perioade se poate vorbi de o nouă „viaţă umană” şi de existenţa unui „suflet omenesc” unic.

Cercetările şi discuţiile pe această temă au fost conduse de o reală preocupare pastorală. În confuzia morală cauzată de proliferarea avorturilor legale în S.U.A. şi în alte ţări dezvoltate, dată fiind sensibilitatea la traumele produse de violuri şi incesturi, mulţi teologi caută sincer un mijloc care să permită victimelor violenţei sexuale să pună capăt unei sarcini nedorite într‑un mod „licit”, care să fie conform învăţăturii morale tradiţionale a Bisericii.

Dacă distincţia între pre‑embrion şi embrion este legitimă, atunci întreruperea unei sarcini înainte de implantare – adică înainte de finalizarea procesului conceperii şi de însufleţire, nu va fi considerat „avort”, aşa cum este definit termenul în mod tradiţional de diferitele Biserici. Mai mult, distincţia medicală şi morală între pre‑embrion şi embrion implică faptul că primul reprezintă mai degrabă viaţa umană potenţială, decât cea actuală, şi este în acest fel mai puţin îndreptăţit să beneficieze de drepturile şi protecţia socială acordate individualităţilor umane sau „persoanelor”. O consecinţă majoră a acceptării acestei distincţii constă în eliminarea obiecţiilor morale privind proceduri ca fertilizarea in vitro sau cercetările şi experimentele pe embrion în scopuri terapeutice.

Dacă astfel de preocupări pastorale şi terapeutice sunt lăudabile şi sincere, ele presupun totuşi o perspectivă ştiinţifică a dezvoltării embrionului, care este departe de a fi unanim acceptată de specialiştii în domeniu; de asemenea, ei se opresc asupra problemei teologice a însufleţirii şi a calităţii de persoană ce derivă de aici, care din perspectivă ortodoxă ridică serioase obiecţii.

Pe de altă parte, Biserica a afirmat dintotdeauna că viaţa umană începe o dată cu concepţia, care face frontieră comună cu fertilizarea. Cu mult timp înainte ca medicii specialişti să descopere celulele embrionare şi cromozomii, scriitorii creştini condamnau avortul în orice stadiu al sarcinii, pe temeiul că fetusul “format sau neformat” este întru totul om şi poartă în el “chipul lui Dumnezeu.”

(Preot Prof. Dr. John Breck, Darul sacru al vieții, traducere de PS Irineu Pop Bistriţeanul,  Editura Patmos – Cluj‑Napoca, 2001, pp 77, ș.u)