Sunt convins că ați avut parte de cărți care vi s-au părut poeme de laudă adusă lui Dumnezeu, doxologii textuale. Un astfel de volum mi s-a părut cel publicat de (foarte) curând de către Bogdan Tătaru-Cazaban: Inteligența inimii. Schițe pentru un portret al virtuții (Editura Spandugino, 2021, 78 pg.). Un oftat de ușurare mi-a scăpat când am citit și ultimul rând al cărții și m-am întors la firele de text subliniate din acest remarcabil volum de stromate fără rid de mediocritate. Știam parte din texte, apărute în Dilema veche, atât cât mi-a îngăduit firul lecturii, dar strânse în capsula liniștii unei cărți dau altfel de ton sufletului cititorului.

Autorul consemnează: „Paginile care urmează nu sunt o reabilitare sistematică a eticii virtuților, ci pledoarie fragmentară pentru posibilitatea lor aici și acum, ca teren de exercitare nobleței și demnității omului. Ele nu sunt scrise pentru specialiști și nici dintr-o perspectivă teoretică, ci dinspre experiența credinței, care conferă reflecției asupra virtuților un alt centru de greutate față de eticile antice. Și totuși, făcând distincțiile cuvenite, marile mărturii despre virtuți pot fi convocate împreună, așa cum s-a întâmplat de multe ori în istoria culturii creștine, pentru a ne orienta și a face vocația noastră profundă mai accesibilă nouă înșine.” (De ce virtuțile?, p. 12).

Dacă, așa cum subliniază mai departe, autorii clasici și moderni, dincolo de expresivitatea formulelor proprii, sunt „invocați ca mediatori ai unei experiențe integratoare” nu altfel stă și cu textul volumului de față. În fond, textele unei cugetări integratoare. Poate că datorăm mare parte din gândirea unei generații a „fondatorilor”: Octavian Paler, Alexandru Paleologu, Petru Creția, Alexandru Mironescu și Andrei Pleșu. Mie cel puțin ei mi l-au descoperit pe Montesquieu ori mi-au redistribuit atenția pe Augustin, Ilarie de Pictavium ori pe inegalabilul Ambrozie de Mediolanum. Ori aproape necunoscutul pentru noi Bernardin de Siena. Ecoul lor teologic, înregistrat și de autor – Antonie Bloom ori Părintele Andrei Scrima – în viziunea ce mi-a deschis calea cunoașterii virtuților s-a „întreit” cu Siluan Athonitul ori Sofronie de la Essex, Sfinți și reaprinzători de Rug Nestins, cu minunata expresie teologică a Părintelui Ion Bria. Poate de aici vibrația mea la o carte cu totul vie, cuminte și vie. Fără pic de didacticism ori moralism, Bogdan Tătaru-Cazaban reușește să propună un itinerar al inimii în Dumnezeu – se simte că-i sunt cunoscuți și Teresa d’Avila și Sfântul Ioan al Crucii, cel agățat de un fir de lumină în temnița judecății de la Toledo – după o altă  logică decât cea a căutării programate.

Textele te fură oarecum, iertat să-mi fie cuvântul deloc etic, și cresc de la o căutare la alta. Capitolele de carte nu sunt capitole de carte ci „respirări” în cel mai aproape de Nichita Stănescu sens, dând același imbold să cauți, să redescoperi ceea ce ai renunțat să cauți în inima ta. Suntem chemați la un pelerinaj interior întru aflarea sensurilor: Pământul inimii (pp. 15-20); Speranța, mereu neînțeleasă (pp. 21- 24); Pariul fidelității (pp. 25-28); Paradoxul fricii în viața spirituală (pp. 29-32); Moderația: o virtute calomniată (pp.33-36); Trei sensuri ale politeții (pp. 37- 40); Miracolul bunătății (pp. 41-44); Ochii milei și ai dreptății (pp. 45-54); Săracii cu duhul (pp. 55-58); Eros și agape (pp. 59- 66); Despre paternitatea duhovnicească (pp. 67-70); Epifania credinței (pp. 71-74). Toate încheiate cu un minunat  text asupra virtuții, temă prea solemnă pentru a mai fi țintă căutărilor culturii curente: În loc de încheiere: Pledoarie pentru micile virtuți (pp. 75-78).

Un astfel de itinerar nu poate decât să crească cititorul, ademenit atent în lumea pescarilor de oameni. Ceea ce uimește în texte – cel puțin din punctul meu de lectură – este o sobrietate detașată parcă de subiect până înțelegi că este detașată de clișeele în care subiectul a fost pe nedrept absorbit. Un volum care vindecă răutatea lipsei de omenie din jur. Și te pune pe căutarea fișelor de lectură...

Sursa: Tribuna.ro