Crezându-se superior altora, căutând să-i întreacă, socotindu-se mai presus de toți și plasându-se în centrul tuturor evenimentelor; atribuindu-și toate calitațile și virtuțile sau socotind că măcar în ceea ce privește unele dintre ele este cu totul desăvârșit, cel mândru ajunge să se auto-îndumnezeiască; el face din sine un „mic dumnezeu”, luând astfel locul Adevăratului Dumnezeu, Cel Care este cu adevarat absolut, culmea și centrul, principiul și sfârșitul tuturor celor create; Cel care dă sens și valoare fiecarui lucru; izvorul și temeiul tuturor virtuților și a tot binele și pricinuitorul desăvârșirii.

Pentru că se absolutizează pe sine, trufașul nu admite nici un rival, nu suferă nici o comparație care l-ar pune în inferioritate, se teme de tot ceea ce i-ar putea submina prețuirea de sine. Din această pricină și pentru a-și afirma față de sine și față de ceilalți superioritatea, el îl judecă fără milă pe aproapele său, îl disprețuiește și-l umilește. Iar față de tot ceea ce i-ar putea prejudicia superioritatea se arată aspru și agresiv, voind să-și apere cu orice preț imaginea avantajoasă pe care o are despre sine și pe care vrea s-o impună tuturor. El îl disprețuiește și-l umilește pe aproapele său, pentru că-L tăgăduiește pe Dumnezeu și se pune pe sine în locul Lui, nevoind să vadă chipul lui Dumnezeu din ceilalți oameni, chip care face din fiecare om un fiu al lui Dumnezeu și care-i conferă, prin participare, demnitatea și superioritatea lui Dumnezeu Însuși.

(Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, Editura Sophia, București, 2001, p. 214)