La întrebarea: „Cum să recunoaştem trufia din noi?”, arhiepiscopul Iacov al Novgorodului scrie următoarele: „Ca să o pricepi, ca s-o simţi, bagă de seamă cum te vei simţi atunci când cei din jurul tău fac ceva aşa cum nu-ţi place ţie, îm­potriva voii tale. Dacă în tine ia naştere în pri­mul rând nu gândul de a îndrepta cu blândeţe greşeala, ci nemulţumirea şi mânia, să ştii că eşti trufaş, şi încă profund trufaş”.

Dacă până şi cele mai mici nereuşite te întris­tează şi te apasă, încât nu te mai înveseleşte nici gândul la Purtarea de grijă dumnezeiască, ce ia parte la treburile noastre, să ştii că eşti trufaş, şi încă profund trufaş.

Dacă eşti fierbinte faţă de nevoile proprii şi re­ce faţă de nevoile celorlalţi, să ştii că eşti trufaş, şi încă profund trufaş.

Dacă atunci când vezi restriştile altora, fie aceş­tia chiar şi vrăjmaşi ai tăi, te bucuri, iar când vezi fericirea neaşteptată a aproapelui te întristezi, să ştii că eşti trufaş, şi încă profund trufaş.

Dacă te jignesc chiar şi observaţiile moderate cu privire la neajunsurile tale, iar laudele pen­tru calităţi pe care de fapt nu le ai îţi fac plăcere, te încântă, să ştii că eşti trufaş, şi încă profund trufaş.

Ce se mai poate adăuga la aceste semne prin care omul poate recunoaşte trufia din el însuşi? Poate numai că dacă asupra omului cade frica, şi acesta este un semn al trufiei. Sfântul Ioan Scărarul scrie despre aceasta: „Sufletul mândru e rob al fricii; nădăjduind în sineşi, el se teme şi de un zgomot slab, până şi de o umbră. Fricoşii îşi pierd adeseori minţile, şi pe drept - fiindcă drept este ca Domnul să-i părăsească pe cei mândri, ca şi ceilalţi să înveţe să nu se mândrească”.

Tot el scrie: „Trufia cea mai mare stă în aceea ca omul, de dragul slavei deşarte, să arate cu fă­ţărnicie virtuţi care de fapt nu se află în el”.

(SCHIIGUMENUL SAVA, Cum să biruim mândria. Lecții de vindecare a mândriei din sfaturile Sfinților Părinți, Traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2010)