„Astăzi” însemna pentru creștinii din primele veacuri creștine „ultima zi” din viața lor, pentru mulți dintre ei, deoarece la cât de prigoniți erau nu știau dacă vor mai prinde o altă zi. Și nu doar de asta, ci și pentru faptul că, pentru ei, viața lor era Hristos și erau deplin conștienți că nu au decât două alternative, variante de a trăi (nu oricum, ci veșnic), adică: prin suportarea chinurilor, prin moarte să rămână cu Hristos, în a Cărui Înviere credeau și pe care o mărturiseau, sau prin lepădarea de credința creștină având de suportat iadul propriei conștiințe și apoi pe cel veșnic. Și, astfel, ei nu se mai limitau la viața aceasta, ci o căutau pe cea veșnică.

Patericul e plin de exemple de părinți care puneau început bun în fiecare zi, ca și cum fiecare zi era ultima zi din viața lor, iar unii dintre ei se culcau în sicrie și așa, rugându-se, se culcau peste noapte… Însă pentru noi veșnicia pare ceva confuz, ceva îndepărtat de noi și greu de conștientizat. De ce? Pentru că a fi prezent în Dumnezeu permanent, adică a crede în Dumnezeu care ne spune: ”Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce crede în Mine are viaţă veşnică” (In. 6, 47), cere o dezlipire a inimii noastre de la lucrurile efemere, de atenție asupra propriei noastre persoane și asta nu e ușor deloc.

Astfel, ne întrebăm cum a ajuns Apostolul Pavel să zică: „Căci dacă trăim, pentru Domnul trăim, şi dacă murim, pentru Domnul murim. Deci şi dacă trăim, şi dacă murim, ai Domnului suntem” (Rom.14, 8), cu siguranță nu menajându-se în „lupta cea bună” pe care a dus-o  în Hristos și așa au făcut toți sfinții care, îndată după ce au primit Cuvântul Evangheliei, au conștientizat că viața aceasta văzută este urmată de una nevăzută, veșnică. Și observăm și noi că, atunci când credem cu adevărat că viața aceasta nu este totul, că există o alta, veșnică (și de dorit), parcă ne venim în fire și nu ne mai legăm inima de orice lucru efemer…

Trăim în veșnicie când suntem creștini nu doar cu numele, când mai și facem cele pe care le știm, adică atunci când suntem în Hristos, nedezlipiți de nimeni și de nimic și când trăim fiecare clipă, fiecare zi, ca fiind dar de la Dumnezeu.

Cum vom trăi în veșnicie? Așa cum vom fi noi înșine, pentru că - ne arată un mare teolog grec, Romanidis - Raiul există în ce ne privește pe noi, dar în ce-L privește pe Dumnezeu, el nu există, pentru că Dumnezeu este iubire. Această Iubire este foc, și așa cum focul deodată luminează și arde, tot așa Dumnezeu pe cei drepți Îi va lumina cu dragostea Sa, iar pe cei care nu L-au primit îi va arde aceeași iubire a lui Dumnezeu, refuzul lor de a primi iubirea fiind iad…

Prin Domnul Hristos, „astăzi” devine un „perpetuum mobile” al nostru către Dumnezeu, care începe deodată cu împlinirea cuvintelor Mântuitorului: „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (In. 6, 54). Și, astfel, veșnicia va fi atât de aproape, chiar „înlăuntrul nostru”, iar noi mai vii…