După cum afirmă Sfinţii Părinţi, întristarea vine atunci când o patimă nu s-a văzut satisfăcută: de pildă, când omul nu a primit suma de bani pe care o voia, când simţămintele i-au fost respinse de aleasa inimii lui, când nu a fost avansat la serviciu de multă vreme s.a.m.d.

Patimile păcătoase sunt legate între ele şi se influenţează între ele. Astfel, trufia şi slava deşartă sunt „susţinute” de lăcomia pântecelui şi de curvie, iar toate aceste patimi sunt în acelaşi timp legate de iubirea de bani. Rezultatele acestei „tovarăşii” sunt: mânia, întristarea, trândăvirea — vorbind metaforic, sindromul „corăbiilor înecate”. Trândăvirea, întristarea îl pândesc pe cel ce n-a dobândit credinţa tare în Dumnezeu. Aceste patimi stăpânesc adeseori în sufletul celor care, lepădând Cerescul, s-au lipit cu tărie de pământesc. Altfel spus, la temelia sa adâncă depresia nevrotică este urmare a necredinţei în mântuitoarea purtare de grijă a lui Dumnezeu. În atare caz, necazurile şi suferinţele sunt pentru om ceva respingător, absolut inutil. La drept vorbind, aceasta este urmarea logică a filosofiei hedonismului, a vieţii „după propriul plac”, spre care năzuiesc foarte mulţi oameni.

(Dr. Dimitrie Avdeev, Depresia ca patimă şi ca boala, Editurile Sophia şi Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2005)