Prima slujbă a zilei liturgice este Vecernia sau slujba de seară, adică slujba cu care se începe serviciul divin public al fiecărei zile liturgice. Termenul de Vecernie pe care îl întrebuințăm astăzi în chip curent pentru denumirea acestei slujbe este de origine slavonă (de la veceru = seară) și traduce mai exact cuvântul grecesc esperinos (de la espera = seară), care la greci înseamnă „vecernie” sau „slujbă de seară”.

Pentru primele comunități creștine, seara reprezenta nu doar încheierea unei zile de muncă, ci și începutul unei noi zile. Astfel, la momentul răscrucii dintre cele două zile, creștinii se simțeau datori să aducă lui Dumnezeu ofranda laudei lor de mulțumire pentru ziua ce s-a încheiat și, totodată, să-I ceară, prin rugăciune smerită, ajutorul pentru trecerea în pace a nopții care se apropia. Ca „aprinzând sfeșnicul, să aducă jertfă de seară”, după cum îndemna Fericitul Ieronim. De aici înțelegem cât de importantă era socotită această „slujbă de seară” pentru  căpeteniile vechilor creștini - o datorie în viața lor religioasă.

Raportată la etapele vieții și activității Mântuitorului, Vecernia simbolizează răstignirea Mântuitorului, pătimirile Sale care au avut loc spre seară. De aceea suntem datori să ascultăm această slujbă și să cugetăm la sfintele și mântuitoarele pătimiri ale lui Hristos, care pentru noi a pătimit, a murit și a înviat.