Semnificațiile Psalmului 118 rostit în rânduiala slujbei înmormântării

Taine, ierurgii, slujbele Bisericii

Semnificațiile Psalmului 118 rostit în rânduiala slujbei înmormântării

Acest psalm are ca temă legea dumnezeiască ce cuprinde toate învățăturile descoperite de Dumnezeu omului și transmise prin profeții Lui. De aceea întâlnim aici cuvinte ca: fărădelege, poruncă, făgăduință, înțelepciune, cale, judecată etc., cuvinte care se repetă de multe ori spre a fi înțelese pe deplin de cititori sau, în cazul de față la slujba de înmormântare, de cei prezenți în Biserică. Psalmul mai exprimă evlavia pe care trebuie să o aibă omul față de Dumnezeu, dar mai invită omul și la o meditație despre viața și despre sfârșitul ei.

În rânduiala slujbei înmormântării, după binecuvântarea mică dată de preot și după intonarea troparelor „Cel ce prin adâncul înțelepciunii” și „Pe tine zid și liman te avem”, urmează Psalmul 118, cel care se citește și la Miezonoptica din toate zilele, în trei stări, și care este cel mai lung din Psaltire, cuprinzând 22 de strofe a câte 8 versuri, însumând 176 de versuri. Strofele corespund celor 22 de litere ale alfabetului ebraic, astfel încât până la sfârșitul psalmului este parcurs întreg alfabetul.

Acest psalm are ca temă legea dumnezeiască care cuprinde toate învățăturile descoperite de Dumnezeu omului și transmise prin profeții lui. De aceea întâlnim aici cuvinte ca: fărădelege, poruncă, făgăduință, înțelepciune, cale, judecată etc., cuvinte care se repetă de multe ori spre a fi înțelese pe deplin de cititori sau, în cazul de față la slujba de înmormântare, de cei prezenți în biserică. Psalmul mai exprimă evlavia pe care trebuie să o aibă omul față de Dumnezeu, dar mai invită omul și la o meditație despre viața și despre sfârșitul ei.

Vom reda mai departe câteva stihuri mai importante ale acestui psalm, însemnate cu cruce în cartea de slujbă a înmormântării, care de altfel, în practică, numai acestea se rostesc la această slujbă, urmate de fiecare dată de exclamația Aliluia.

„Fericiți cei fără prihană în cale, care umblă în legea Domnului” – acest verset laudă și fericește pe acela care păzește poruncile lui Dumnezeu și nu săvârșește păcate, având o viață curată. „Aprins e sufletul meu de dorirea judecăților Tale, în toată vremea” – gândul îndreptat mereu la judecata lui Dumnezeu îl face pe om să nu mai păcătuiască. „Mâhnire m-a cuprins din pricina păcătoșilor, care nu părăsesc legea Ta” – este vorba de acea tristețe a omului drept, care vede pe semenul său că se îndepărtează de Dumnezeu și se apropie de diavol, care-l duce spre pierzanie în iad. „Că m-am făcut ca un foale la fum, dar îndreptările Tale nu le-am uitat” – foalele, încălzindu-se, se moleșesc și, suflându-se, se umflă. Așa se moleșește de desfătare și firea trupului și se umflă și se ridică asupra sufletului. „Al Tău sunt eu, mântuiește-mă, că îndreptările Tale am căutat” – omul este creatura lui Dumnezeu și, ca atare, așteaptă să ia parte la mântuirea făgăduită.

„De la judecățile Tale nu m-am abătut, că Tu ai pus mie lege” – omul caută să îndeplinească poruncile date de Dumnezeu, ascultare ce-l îndrumă spre fericirea veșnică. „Plecat-am inima mea ca să fac îndreptările Tale în veac, spre răsplătire” – omul care ascultă de Dumnezeu primește ca răsplătire bucuria veșnică. „Vremea este să lucreze Domnul, că oamenii au stricat legea Ta” – se arată intervenția lui Dumnezeu în umanitate pentru a o salva de la stricăciunea veșnică, răsplătind pe cei drepți și pedepsind pe cei nedrepți. „Glasul meu auzi-l, Doamne, după mila Ta, după judecata Ta viază-mă” – iarăși se arată strigătul omului către Dumnezeu, ca să nu-l judece după păcatele săvârșite de el, ci să-l judece cu mila Sa nemărginită. „Căpeteniile m-au prigonit în zadar; iar de cuvintele Tale s-a înfricoșat inima mea” – acest verset arată că omul credincios nu se teme de mai-marii zilei care fac nedreptăți, ci se teme să nu nesocotească poruncile lui Dumnezeu, pentru că de îndeplinirea lor depinde bucuria veșnică, iar nu de ceea ce fac căpeteniile zilei, care pot omorî trupul, dar nu și sufletul, adică să-l îndepărteze de Dumnezeu, această depărtare însemnând iadul veșnic.

„Viu va fi sufletul meu și Te va lăuda și judecățile Tale vor ajuta mie” – este nădejdea omului credincios că va trăi și după pragul mormântului, și de aceea Îl laudă pe Dumnezeu pentru purtarea de grijă de creatura Sa prin judecățile ce au drept scop de a-l călăuzi pe om spre adevărata cale ce duce la bucuria veșnică.

Așadar, doar din aceste câteva stihuri ale Psalmului 118 rânduite de Biserică la slujba de înmormântare se desprinde îmvățătura prin care se descoperă celor prezenți calea care duce la bucuria veșnică, adică la mântuire, care se poate obține prin îndeplinirea poruncilor lui Dumnezeu.

(Pr. Mihail Adeodatus Ungureanu, Ritualul ortodox al înmormântării pe înțelesul tuturor, Editura Doxologia, Iași, 2011, pp. 56-62)