Odată intrați în perioada Postului Mare, rugăciunea cunoaște o continuă intensificare. În primele patru zile se citeşte Canonul cel Mareal Sfântului Andrei Criteanul, care se va citi integral și în săptămâna a V-a din post. Așa cum frumos spune Alexander Schmemann, arătând rolul pe care îl are în urcușul nostru spre Înviere, Canonul cel Mare este „ca un diapazon care va da tonul întregii melodii”.

Canonul cel Mare abundă în teme biblice

Cel mai bine se poate spune despre el că este ca o lamentaţie penitenţială care ne arată  întinderea şi profunzimea  păcatului şi care ajută sufletul să nu dispere, să se pocăiască şi să nădăjduiască.Cu o artă excepţională, Sfântul Andrei inter­ferează mărturisirea păcatelor şi pocăinţa cu marile te­me biblice: Adam şi Eva, Paradisul şi căderea, Patri­arhii, Noe şi Potopul, David, Ţara făgăduinţei şi, în sfârşit, Hristos şi Biserica. Canonul Sfântului Andrei Criteanul este un dialog al omului păcătos cu propria sa conștiință, luminată de citirea Sfintei Scripturi. Sufletul care se pocăiește, plânge, pentru că nu a urmat pilda luminoasă a drepților virtuoși, ci robia patimilor arătate în mulți păcătoși, dintre care unii nu s-au pocăit, iar alții s-au mântuit, tocmai fiindcă s-au pocăit.Astfel, evenimentele istoriei sfinte se descoperă aici ca evenimente ale vieţii mele; actele trecute ale lui Dumnezeu, ca acte care mă privesc pe mine şi mântuirea mea; tragedia păcatului şi trădarea, ca tragedia mea personală. Viaţa mea mi se arată ca făcând parte din această luptă gigantică şi universală, între Dumnezeu şi puterile întunericului, care se revoltă împotriva Lui.

Întoarcerea Bisericii la situaţia spirituală a Vechiului Testament

În timpul Postului Mare, dimensiunea biblică a rugăciunii liturgice este mult mai evidentă. Se poate spune că cele patruzeci de zile ale postului reprezintă, într-un anumit sens, întoarcerea Bisericii la situaţia spirituală a Vechiului Testament, la timpul dinaintea lui Hristos, un timp al pocăinţei şi al aşteptării lui Mesia, un timp al „istoriei mântuirii” care se îndreaptă spre împlinirea sa în Hristos.

Două reguli au determinat folosirea Vechiului Testament în cadrul slujbelor Postului Mare: cea a „dublei citiri” a Psaltirii şi cea a „citirii permanente”, adică a citirii integrale a celor trei cărţi: Facerea, Isaia şi Proverbe. „Citirea permanentă”  a Facerii, a cărţii profetului Isaia şi a Proverbelor datează din timpul în care Postul Mare era principala perioadă pre-baptismală a Bisericii şi în care slujbele aveau caracter predominant catehetic, adică urmăreau învăţătura catehumenilor. Fiecare dintre aceste trei cărţi corespunde unuia dintre cele trei aspecte principale ale Vechiului Testament: relatarea lucrării lui Dumnezeu în creaţie, profeţia şi învăţăturile morale sau etice.

Cartea Facereaoferă, dacă se poate spune astfel, „structura” credinţei Bisericii. Ea conţine istoria creaţiei, a căderii şi istoria promisiunii mântuirii şi a începutului ei, prin Legământul lui Dumnezeu cu poporul ales. Ea descoperă temeiurile cunoaşterii creştine despre ceea ce este omul: creat „după chinul şi asemănarea lui Dumnezeu”, el s-a îndepărtat de Dum­nezeu prin cădere, dar el rămâne obiect al iubirii dum­nezeieşti și, în final, al mântuirii Sale. Această carte descoperă sensul istoriei, ca istorie a mântuirii, care se îndreaptă spre Hristos şi găseşte în El împlinirea sa. Ea vesteşte taina Bisericii prin simbolurile şi realităţile poporului lui Dumnezeu, ale Legă­mântului, ale Chivotului legii, etc. Isaia este cel mai mare dintre profeţi şi citirea cărţii sale în timpul postului vrea să ne arate încă o dată marea taină a mântuirii prin suferinţele şi Jertfa lui Hristos. Cartea Proverbelor cuprinde într-un mod concentrat învăţăturile etice ale Vechiului Testament, ale legii morale şi ale înţelepciunii, fără acceptarea cărora omul nu poate înţelege cât este de departe de Dumnezeu şi că se află în neputinţa de a auzi vestea cea bună a iertării prin iubire şi har.

Ajutorul lui Dumnezeu, exprimat în rugăciunile sfinților

Din punct de vedere liturgic întâlnim următoarele modificări tipiconale. La canoanele Utreniei se adaugă „Cântările lui Moise”, cele opt cântări ale Vechiului Testament şi Cântarea Maicii Dom­nului. Cântarea de biruinţă a poporului evreu, când a trecut prin Marea Roşie izbăvindu-se de robia Egiptului, precum şi cântarea celor trei tineri, care au rămas nearşi în cuptorul Babilonului ne umplu de nădejde că aşa vom scăpa şi noi din robia celui viclean şi din cuptorul patimilor, având pe Domnul „ajutător şi acoperitor spre mântuire”.Rugăciunile proorocilor Avacum, Isaia şi Iona ne vestesc slava lui Mesia, Care „va străluci ca soarele”,care mântuieşte şi scoate sufletele din iadul cel mai de jos, iar Cântarea Maicii Domnului ne arată cât sunt de mari darurile pe care le revarsă Domnul peste slujitorii Săi cei smeriţi.

Seara se face slujba Pavecerniței Mari, la care, în primele patru zile, se adaugă Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul. Pavecernița Mare este ca o încununare a nevăzutului război din acea zi. Bătălia este în toi, iar ostaşii sunt plini de putere şi nădejde, pentru că Dumnezeu însuşi luptă împreună cu ei. De aceea şi strigătul: Cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi. Auziţi până la marginile pământului, cei puternici plecaţi-vă. De vă veţi întări, iarăşi veţi fi biruiţi. Şi orice sfat veţi sfătui, îl va risipi Domnul, şi cuvântul pe care îl veţi grăi nu va rămâne întru voi, căci cu noi este Dumnezeu!(Isaia 9, 9-10). La acest strigăt se adaugă rugăciunea şi anga­jamentul nostru în faţa lui Dumnezeu: „Doamne al puterilor, fii cu noi, căci pe altul afară de Tine, ajutor întru necazuri nu avem; Doamne al puterilor, miluieşte-ne pre noi”.