Niciodată. Adevărul nu doare niciodată!

Fiind identic cu Realitatea, cu toată ontologia existenței și, în definitiv, cu Viața însăși, Adevărul nu doare. Doare doar ceea ce nu are existență și se prinde parazitar peste ea, iar atunci când este îndepărtat, ustură.

Minciuna, cu toate variațiile ei, care sunt variațiile răului amestecat cu existența, neavând existență proprie, se agață inutil pe toate formele vieții, de unde își trage continuu seva. Însă, toată păruta varietate a răului nu înseamnă altceva decât infinitele modulări ale Tainei Vieții, dar deturnate de la scopul înaintării lor. Practic, fantasmele răului sunt formele binelui scâlcite. De aici, posibilitatea existenței răului: din rădăcina Binelui ratat. Altfel, n-ar putea exista niciodată. Numai că himerele răului, chiar dacă sunt atrofieri virulente ale Vieții, nu vor putea exista vreodată independente de trunchiul Viului creației. Iar aceasta înseamnă că toate aceste degenerări, oricât de diversificate ar fi și oricât de înfricoșătoare ar părea, nu vor putea nicicând anula rădăcina Vieții pe care s-au agățat abuziv. Și nu că nu ar vrea, dar nu dețin această putere, întrucât Taina Vieții, adăpându-se din Izvorul Infinit al dumnezeirii, infinit este întreținută El, iar răul nu are resurse să o acapareze sau să o nimicească. Doar o deturnează, o ruinează, îi slăbește puterea și îi ofilește strălucirea. Paradoxal, dacă prin absurd, răul ar anula Taina Vieții și a existenței pe care o deteriorează constant, atunci chiar el însuși se va autonărui, pentru că își va anula sursa propriei existențe. 

Prin urmare, durerea pe care o resimt toate făpturile create (Romani 8, 18) nu-i durerea Binelui, ci durerea răului, nu-i durerea Adevărului, ci este durerea minciunii, atunci când este desprinsă de Adevăr. Practic, Adevărul nu doare, pentru că el niciodată nu pleacă de la locul lui. Iar locul lui este toată ontologia realității. Minciuna însă doare, pentru că odată desprinsă de Adevăr, trece în neființă. Iar o minciună trecută în neființă înseamnă un Adevăr Înviat, redeșteptat, iar aceasta bucură, nu doare.

Cât timp minciuna ocupă locul adevărului în noi, ființa noastră trăiește într-o tensiune și o durere de nedescris în cuvinte. Această durere, însă, nu se arată în toată tăria și hidoșenia ei, pentru că este anesteziată de veninul plăcerilor de tot felul cu care minciuna și răul sunt amestecate. Însă, odată demascate, minciunile încep să dea simptome de usturime și, dacă sunt anihilate, produc dureri, adesea insuportabile. Iar minciuna nu poate fi identificată și nici anihilată decât printr-un adevăr descoperit și înviat în noi înșine.

Învierea Adevărului în noi înseamnă moartea minciunii, iar moartea minciunii vine cu dureri grozave, dar binefăcătoare. Mai degrabă, minciuna nu doare atunci când moare, fiind înlocuită de puterea Adevărului renăscută în noi. Dar, în acel moment, se descătușează toată suferința pe care a resimțit-o sufletele noastre, ori de câte ori au fost nedreptățite. Și cea mai mare nedreptățire a sufletului este atunci când în locul Adevărului cu care se identifică, omul îi dă contrariul și alege minciuna de rău făcătoare.

Adevărul în om și în toată existența este așezat cu putere infinită de creștere. Amplificările Adevărului în existența creată sunt cu neputință de cuantificat. Știm doar că toată tensiunea calitativă care animă Taina Vieții este direct proporțională cu Taina Adevărului ce se vrea descoperit, ales, structurat și diversificat în constelații ființiale nebănuite. Când aceste matrici explozive ale Adevărului ce stau la baza existenței nu sunt lăsate să se manifeste, să rodească și să înflorească în minuni uimitoare, atunci toată această explozie inhibată se transformă în durere. Este un fel de colapsare negativă pe care minciuna o produce abuziv, inhibând manifestarea Adevărului Vieții. Aceasta doare. Și doare rău! Dar nu Adevărul doare, ci strânsorile minciunii care avariază manifestarea Adevărului.

Are însă și Adevărul o durere. El nu doare când este ascultat. Nu doare când este descoperit. Nu doare când este căutat. Nu doare când este ales și urmat. Nu doare când este contemplat. Doare doar când este neîmpărtășit. Este o durere tăcută, plină de compasiune și de neputință. 

Adevărul, odată descoperit, are lipit de el o bucurie explozivă. Această bucurie cere împărtășire. Întâlnirea cu Adevărul plin de Iubire este atât de năvalnică în dorința de împărtășire, încât tuturor și peste tot vrei să spui și să împărtășești bucuria descoperirii tale. Dar, de cele mai multe ori, nu ești înțeles, pentru că Adevărul nu poate fi împărtășit decât celor ce sunt în Adevăr. Restul, dacă nu te resping, oricum nu te înțeleg – și aceasta este o durere imensă. Nu este usturătoare, dar te lasă fără respirație. Nu te epuizează, dar aduce o tristețe înțelegătoare.

Minciuna nu face „casă bună” decât cu minciuna, iar Adevărul nu poate fi împărtășit decât cu cei ce trăiesc în Adevăr. Orice alte combinații sunt imposibile, iar dacă pare a exista oarece amestec între minciună și adevăr, astfel de combinații nu le poate face decât minciuna cu minciuna. Doar ea caută diverse variante să pară adevăr, luând forme exterioare care să imite cât mai fidel Adevărul. În realitate, rămân tot minciuni, dar minciuni viclene. Adevărul nu caută să pară niciodată minciună, nici chiar una utilitară și, de aceea, nu face nicio combinație cu ea. Niciodată. Sunt precum apa cu untdelemnul. Oricât le-ai amesteca, tot separate rămân. Adevărul, însă, Își este Sieși îndeajuns, mereu plin și dă pe afară. Suferă, însă, atunci când în manifestările interpersonale nu poate fi împărtășit.

Toată diversitatea infinită a Adevărului stă în împărtășire interpersonală. Toată Taina existenței create izvorăște din comuniune intra și interpersonală a Preasfintei Treimi. Dar, în Taina existenței create, niciunul dintre noi, dintre ființele aduse la existență, nu deținem monopolul Adevărului. Nici singuri, nici în grupuri, nici toți laolaltă. El ne depășește absolut, fiind identic cu Izvorul lui, Preasfânta Treime. Noi doar participăm asimptotic la Adevăr: singuri, împreună, unii cu alții și cu toată zidirea creată, în conexiuni inseparabile. Participarea noastră la Adevăr este într-o nesfârșită spirală ascendentă, orice împărtășire de el fiind mereu nouă și mereu pe trepte mai înalte. În același timp, Adevărul, ca și Însuși Dumnezeu, oricât ne-am apropia de el, oricât l-am cuprinde, ne rămâne o țintă mereu depărtată către care tindem, timp în care toți ceilalți care participă la El se împărtășesc de alte și alte Taine ale lui. De aceea, Adevărul se vrea comunicat comunional, pentru că este de necuprins de creaturi, infinit în nuanțe și supra strălucitor în dezvăluiri. Ceea ce înseamnă că același Adevăr descoperit de mine, care mă bucură și mă animă, mi se pare mult mai bogat când îl observ în alte și alte nuanțe la ceilalți, astfel încât, cei de un Adevăr cu mine îmi par deosebiți, interesanți, plini de taine. Și ei, și Adevărul împărtășit cu ei și de ei, precum și eu suntem percepuți la fel de ei. Iar această inter valorizare calitativă o pot avea unii pentru alții doar cei care se împărtășesc de Unul și Același Adevăr care străbate întreaga existență.

Este adevărat că, în monolog ipostatic, la fel de necesar, Adevărul prinde rădăcini statornice în noi și ne structurează identitar. Dar, în împărtășire comunională, Adevărul se amplifică infinit, în miliarde de înțelesuri înnoitoare, în mii și zeci de mii de constelații înțelegătoare, uimitoare și îmbătătoare de sensuri. Și sunt așa, întrucât Adevărul vine din comuniune interpersonală Treimică, este așezat în structuri ontologice inter relaționale pentru om, ca el să-l perceapă și să-l exprime intra, inter și extra relațional. Iar când toate acestea nu se pot manifesta ca atare și nu se înfăptuiesc întocmai, nu se împlinește Taina Viului din noi și din jurul nostru. Atunci, ceva anume doare. Doare Taina Adevărului primit, dar cu neputință de împărtășit. 

Este soarta Adevărului care, în istoria căzută, nu este altcumva decât răstignit. Este Crucea Adevărului, instituită de libertatea protopărinților noștri atunci când, în Rai fiind, au ales greșit; este întreținută și amplificată până la paroxism de urzelile diabolice ale oamenilor în istorie; este asumată de Hristos în tot dramatismul și este purtată împreună cu El de toți cei care se lasă atrași de Taina Adevărului răstignit, bine știind și experimentând durerea amestecată cu bucuria și suferința amestecată cu Învierea, până la înnoirea din nou a lumii (Matei 19, 28).

În acest fel, durerea Adevărului este înnoitoare și suferința lui odihnitoare! Pe cât doare moartea minciunii, pe atât se înnoiește puterea Adevărului în noi. Suferă dezrădăcinarea amăgirilor și învie bucuria înțelesurilor odihnitoare. Întotdeauna însă, mișcarea este inversă: întâi ne atrage Taina negrăită a întâlnirii cu Adevărul, care, apoi, aduce cu el, tot curajul și toată puterea dezrădăcinării minciunii. Astfel, durerea legitimă resimțită în urma nedreptății făcute sufletului, la alegerea minciunii, este primită înțelegător, iar durerea tăcută a neputinței de a împărtăși Adevărul este purtată hristic. 

Adică, pe scurt, Adevărul nu doare niciodată! El doar compătimește iubitor și tace izbăvitor!