Urcând înălțimea dumnezeiască a virtuților, 
părinte Grigorie, ca ucenicii iubiți ai Aceluia pe Tabor,
L-ai văzut pe Acela arătându-Și slava dumnezeiască firească și
îndumnezeit fiind te-ai arătat un alt soare.[1]

Sărbătoarea Sfintei Cuvioase Parascheva de la Iași capătă în acest an o lumină aparte prin aducerea spre închinare a moaștelor Sfântului Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului. Este o întâlnire providențială: pe de o parte, o sfântă cu viață simplă, smerită și plină de rugăciune, iar pe de altă parte, un mare ierarh și teolog, care a știut să exprime în cuvinte experiența de negrăit a rugăciunii.

Contextul vieții Sfântului Grigorie Palama

Personalitatea Sfântului Grigorie Palama se conturează încă din copilărie printr-o educație aleasă și o sete neobișnuită după adevăr. Născut în toamna anului 1296 la Constantinopol, dintr-o familie așa cum se cuveneau unuia ca acestuia, după cum sugerează însuși ucenicul său, Filotei Kokkinos, viitorul teolog al luminii necreate a crescut în atmosfera  curții imperiale. Tatăl său, Constantin, fiind senator și sfetnic apropiat al împăratului Andronic al II-lea, iar mai apoi din dorința împăratului devenind chiar dascăl al nepotului acestuia, Andronic al III-lea. După moartea prematură a tatălui Sfântului Grigorie, educația copiilor a rămas sub atenta supraveghere a mamei, Kalloni. Astfel, împreună cu frații și surorile sale, Grigorie s-a format sub ochii împăratului, bucurându-se de o instruire clasică în disciplinele umaniste și filosofice.[2]

Inteligența lui strălucită s-a vădit de timpuriu. La vârsta de doar 17 ani, tânărul Grigorie fiind provocat într-o discuție despre tratatul de logică a lui Aristotel, marele logofăt Teodor Metochites, unul dintre cei mai erudiți oameni ai vremii, rămânand uimit de cele spuse de el a mărturisit că, dacă Aristotel însuși ar fi fost prezent, nu ar fi rămas nepăsător la iscusința acestui tânăr.[3] Totuși, ceea ce părea începutul unei cariere academice remarcabile nu avea să fie decât punctul de pornire spre ascensiunea către o chemare mai înaltă.

La vârsta de 21 de ani, aprins de dorul vieții îngerești, Sfântul Grigorie a părăsit fastul capitalei imperiale și, împreună cu frații săi, s-a îndreptat către Muntele Athos. Alegerea sa nu a fost un act individualist, rod al unei simple nevoințe personale, ci o adevărată lucrare de „păstorire” a propriei case, Grigorie a reușit să-și îndrume familia și chiar pe unii dintre apropiați spre viața monahală. Astfel, bărbați și femei din rudeniile sale, dar și slujitori cu minte înțeleaptă, au fost așezați în mănăstiri. În primăvara anului 1318, Grigorie a intrat în obștea Vatopedului, sub povățuirea marelui isihast Nicodim. Sub mâna acestui părinte, el a deprins rigorile vieții monahale: postul aspru, privegherea, rugăciunea neîncetată și înfrânarea gândurilor. Dar ceea ce învăța nu era doar o disciplină ascetică, ci adevărata „filosofie a Duhului”, care ridică mintea de la cele văzute la lumina cea necreată. [4]

După trecerea la Domnul a părintelui său duhovnicesc, în anul 1320, Sfântul Grigorie s-a retras la Marea Lavră a Sfântului Atanasie, unde vreme de trei ani s-a adâncit în taina curățirii omului lăuntric. În această școală a tăcerii și a rugăciunii, el a zidit în inima sa un altar nevăzut al virtuților, pregătindu-se pentru marea lucrare teologică și pastorală la care Dumnezeu îl chema. 

Alte etape ale vieții sale l-au purtat prin locuri de adâncă asceză: retragerea la Glosia, refugierea la Tesalonic în anul 1325, unde a fost hirotonit preot, și apoi Schitul Veria. În 1331 s-a reîntors în Athos, la schitul Sfântului Sava. Aici, după ani de rugăciune și nevoință, a primit de la Dumnezeu daruri alese.

Astfel, viața Sfântului Grigorie nu se definește prin simpla succesiune a unor locuri sau întâmplări, ci prin lucrarea harului în inima unui om care a ales să părăsească slava lumească pentru slava cea de sus. Această pregătire tainică a fost temelia operei sale, prin care Biserica a primit o mărturisire limpede a adevărului.

Opera Sfântului Grigorie Palama

Opera Sfântului Grigorie Palama reprezintă punctul culminant al teologiei isihaste bizantine, îmbinând experiența mistică cu argumentul rațional și de apărare al credinței ortodoxe. Nu este doar un corpus teologic, ci și un testament al vieții spirituale orientate spre participarea la lumina necreată a lui Dumnezeu. În toate scrierile sale, Palama urmărește să facă cunoscută distincția fundamentală dintre ființa lui Dumnezeu, inaccesibilă și necuprinsă, și energiile Sale necreate, prin care credincioșii pot fi părtași la viața dumnezeiască. 

Opera Sfântului Grigorie Palama, alcătuită din omilii, tratate teologice, scrieri ascetice și o vastă corespondență, se constituie într-un tezaur al teologiei ortodoxe. Ea reprezintă expresia cea mai clară a sintezei dintre experiența mistică a isihasmului și formularea dogmatică, oferind Bisericii nu doar o apologie a rugăciunii minții, ci și fundamentul unei antropologii și hristologii profund eclesiale. Totuși, destinul operei palamite a fost marcat de o paradoxală marginalizare.

Acest tezaur patristic a fost dat uitării în Răsărit din pricina condițiilor precare în care se regăsea Ortodoxia acelor vremuri, fiind sub ,,turcocrație”, iar în Apus opera Sfântului Grigorie a fost ignorată cu nonșalanță deoarece majoritatea antipalamiților au sfârșit fiind convertiți la romano-catolicism. Datorită unora dintre aceștia care au încercat să demonstreze ,,învățăturile greșite ale Sfântului Grigorie Palama” în anul 1589 slujba Sfântului a fost exclusă din toate edițiile triodului publicate la Veneția.[5]

În anul 1698 patriarhul Dositei II Notaras publică la Iași Tomos Agapis ,,(,,Tomosul iubirii” în apărarea Sfântului Grigorie Palama)”[6] ca pe o formă de contracarare a Iezuiților care încercau să dezmintă sfințenia lui Grigorie Palama. Acesta profită de libertatea editorială de care are parte în Țara Românească putând tipări nestingherit în tipografii grecești, acestea nefiind sub controlul otoman.

Lumina necreată – realitatea Împărăției

În centrul gândirii teologice a Sfântului Grigorie Palama se află învățătura despre lumina dumnezeiască necreată, taina prin care se revelează prezența reală a lui Dumnezeu în lume. 

Această lumină, arătată ucenicilor pe Muntele Tabor la Schimbarea la Față a Domnului (Mt. 17, 1–8), nu este o realitate simbolică și nici o simplă reprezentare psihologică a stării de rugăciune, ci manifestarea vizibilă a energiei necreate a lui Dumnezeu, aceeași care luminează și sfințește întreaga creație. Ea nu aparține ordinii create, ci este lucrarea vie și participabilă a Dumnezeirii, prin care omul, ridicat de har dincolo de limitele firii sale, se face părtaș vieții dumnezeiești fără a atinge ființa lui Dumnezeu. În această lumină necreată, mintea curățită de patimi nu mai contemplă doar simboluri ale divinității, ci Îl cunoaște pe Dumnezeu printr-o împărtășire reală, o vedere care nu se realizează prin rațiune, ci prin harul Duhului Sfânt. [7]

Dumnezeu, în ființa Sa, rămâne cu totul mai presus de lume, inaccesibil oricărei cunoașteri create și de neatins chiar de mintea cea mai înaltă. Ființa Sa este tainică, necuprinsă și  neîmpărtășibilă. Totuși, Dumnezeu nu rămâne izolat în transcendența Sa, ci, din iubire, Se face cunoscut și lucrător în lume prin energiile Sale necreate, prin care împărtășește făpturilor viața Sa dumnezeiască.

Această distincție între ființa și energiile dumnezeiești, formulată cu profunzime de Sfântul Grigorie Palama, nu introduce o divizare în Dumnezeu, ci exprimă modul tainic al prezenței Sale: Dumnezeu este cu totul prezent în fiecare lucrare a Sa, dar ființa Lui rămâne neapropiată. Astfel, energiile necreate fac posibilă comuniunea reală a omului cu Dumnezeu, fără a desființa distanța ontologică dintre Creator și creatură. În ele, omul participă cu adevărat la dumnezeirea harică, devenind „părtaș dumnezeieștii firi”[8], fără ca ființa lui Dumnezeu să fie atinsă ori amestecată cu cea omenească.[9]

Rugăciunea inimii și vederea lui Dumnezeu

Pentru Palama, teologia luminii nu este un exercițiu speculativ, ci expresia unei experiențe trăite. Monahii isihaști, prin rugăciunea lui Iisus, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul,  prin eforturi ascetice și curăția inimii, devin părtași luminii dumnezeiești.

Rugăciunea adevărată, desăvârșită, este aceea pe care Sfinții Părinți o numesc „curată”: lucrarea minții care, eliberată de povara gândurilor și de robia patimilor, se află întreagă înaintea lui Dumnezeu. 

Ea nu mai are nevoie de cuvinte sau de reprezentări, ci se împlinește în tăcerea plină de prezență, unde omul devine conștient că stă față către față cu Dumnezeirea. Această formă a rugăciunii este numită, prin excelență, rugăciunea minții.[10]

„Iar dacă te-ar cerceta și pe tine cineva cum urmezi sfinților, te-ar numi nu numai orb, ci și surd. Căci, iată, Dionisie cel Mare spune limpede, cum am arătat și în ,,Cuvântul despre cunoștința mântuitoare” că ,,asemănarea și unirea noastră cu Dumnezeu se săvârșește numai prin păzirea poruncilor dumnezeiești...”[11]. Această vedere, această cunoștință nu este cu ochii trupești, ci cu ochii sufletului luminați de har. De aceea, pentru Grigorie Palama această vedere este o experiere a Împărăției încă din viața aceasta.

Sfântul Grigorie Palama arată limpede că vederea slavei dumnezeiești se dăruiește prin rugăciune. El face chiar o ierarhizare a acesteia, afirmând că mintea, depășind stadiile de început, „iese întreagă din toate cele ce sunt, în vremea rugăciunii curate”.[12] 

Această epectază, spune el, întrece chiar și teologia negativă, fiind proprie celor ajunși la nepătimire. Totuși, unirea deplină nu are loc până ce Mângâietorul, prin lucrarea harului, nu luminează sufletul celui care se roagă și nu-l răpește în vederea luminii necreate.[13]

Varlaam din Calabria, reducând orice cunoaștere la nivelul rațiunii discursive și negând realitatea experienței mistice, excludea rugăciunea din sfera posibilității de a conduce la vederea lui Dumnezeu. 

O asemenea poziție se lovea frontal de însăși tradiția Bisericii, care a mărturisit dintotdeauna că teologia și rugăciunea sunt inseparabile, iar cunoașterea autentică a lui Dumnezeu nu se dobândește prin speculații intelectuale, ci prin unirea mistică. Dacă ar fi fost altfel, filosofii elini, maeștri ai rațiunii, ar fi cunoscut pe Dumnezeu mai deplin decât cei ce viețuiesc în Hristos.

Actualitatea învățăturii palamite

Deși a viețuit în secolul al XIV-lea, Sfântul Grigorie Palama rămâne un interlocutor viu al conștiinței teologice contemporane. Contextul cultural și spiritual al epocii sale, marcat de tensiunea dintre raționalismul filosofic și experiența mistică a credinței, se regăsește, sub alte forme, și în lumea de astăzi. 

Aceleași tendințe care, în vremea sa, amenințau să reducă taina lui Dumnezeu la simplă speculație intelectuală, se manifestă și acum, printr-o gândire care privilegiază rațiunea autonomă în detrimentul trăirii duhovnicești.

De aceea, disputele teologice purtate de Sfântul Grigorie cu filosofi precum Varlaam Calabrezul sau Akindynos nu sunt relicve ale unei epoci trecute, ci repere de orientare pentru omul modern, confruntat cu aceleași ispite ale raționalismului și secularizării. Învățătura sa despre rugăciune, lumină și cunoașterea lui Dumnezeu rămâne o chemare actuală la redescoperirea dimensiunii interioare a teologiei, o teologie care nu se construiește doar prin concepte, ci prin viață și prin participare la har.

Mesajul Sfântului Grigorie Palama rămâne de o actualitate uimitoare și incontestabilă. Într-o lume în care credința este adesea redusă la moralism sau tradiție culturală, Palama ne reamintește că creștinismul este o întâlnire vie cu lumina lui Dumnezeu. Nu suntem chemați doar să credem în abstract, ci să devenim părtași la viața dumnezeiască.

Hramul din acest an de la Iași, unde credincioșii se închină atât la moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva, cât și la cele ale Sfântului Grigorie Palama, devine o icoană vie a sintezei dintre viața sfințită și teologia luminării. În Cuvioasa Parascheva se arată lucrarea rugăciunii curate, iar în Sfântul Grigorie, conștiința teologică a acestei trăiri. Întâlnirea lor, tainică dar grăitoare, arată că Biserica nu desparte niciodată experiența mistică de reflecția dogmatică: viața devenită rugăciune și teologia născută din lumină se întrepătrund și se împlinesc una pe alta. 

Astfel, sărbătoarea în sine se transformă într-un act de teologie vie, în care poporul credincios experiază ceea ce Palama a formulat că adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu se dăruiește în lumina necreată a rugăciunii.

Concluzie

Sfântul Grigorie Palama este, pe bună dreptate, numit teologul luminii necreate, căci prin întreaga sa viață și operă el a mărturisit că adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu nu se obține prin rațiune, ci prin împărtășirea de harul Său. În învățătura sa, sfințenia nu se reduce la o performanță morală sau la un ideal etic, ci este rodul lucrării harului dumnezeiesc în omul care se deschide, prin rugăciune și nevoință, către lumina cea de sus. Astfel, lumina necreată nu este doar un simbol teologic, ci o realitate trăită, semn al prezenței lui Dumnezeu în om și al omului în Dumnezeu.

Mesajul Sfântului Grigorie depășește granițele monahismului și se adresează fiecărui creștin care dorește, prin curăția inimii și prin rugăciunea minții, să devină „fiu al luminii”[14] 

Într-o lume dominată de zgomot, fragmentare și raționalism, chemarea sa la tăcere, la interiorizare și la vederea lui Dumnezeu în lumină devine mai actuală ca oricând.