De câte ori merg să cumpăr la un mare magazin, casieriţa mă întreabă dacă am carnet de client permanent. Îi răspund că nu şi atunci mă copleşeşte cu reproşuri: e păcat că nu am, aş avea o sumedenie de avantaje, reduceri de preţuri, chiar un rabat substanţial la un anumit număr de puncte agonisite. Mai mult, pe baza informaţiilor pe care le dau eu la cerere, respectiv, starea mea civilă, gusturile, preferinţele, situaţia materială, preferinţa pentru anumite mărfuri, pasiunile, viaţa sentimentală etc., etc., mi se poate alcătui un „profil personal”, astfel ca să pot fi mai bine servită, să mi se pună la dispoziţie produsele pe care le prefer etc., etc. (A se observa că în această problemă „etc.-ul” este un factor absolut de neînlocuit. Până la urmă nici nu ştim precis ce se ascunde sub acest „etc…etc…” )

          De altfel, alcătuirea „profilului personal” este una dintre preocupările preferenţiale ale statului, ale societăţii, ale vieţii în general. Se mai completează informaţiile şi cu „profilul” stării de sănătate, de ce boli sufer, ce medicamente iau, la ce medic mă duc, ce intervenţii chirugicale am suferit sau trebuie să sufăr, ce-i cu dinţii mei, cu ochelarii pe care-i port… În aceste condiţii profilul meu personal este desăvârşit şi astfel se realizează „omul transparent”, „omul de sticlă”, după cum se spune în argou, care este expus la vedere, despre care se ştie totul. Mai adăugăm şi internetul, e-mailurile pe care le primesc şi le trimit. Totul devine evident, individul arată ca o fotografie într-o carte de popularizare a medicinei, cu toate organele expuse colorat la vedere. Pare-se că trăim într-o societate unde trebuie să se ştie totul despre noi, unde fiecare cetăţean este un potenţial infractor sau unul care nu a fost încă prins.

          Dar ce ne facem dacă eu nu vreau să-mi dau toate datele personale? Dacă mi se pare că este exclusiv treaba mea ce-mi place să mănânc şi la ce oră mă trezesc dimineaţa? Dacă vreau să-mi păstrez grijile, bucuriile, preocupările pentru mine şi să nu le expun la vedere, ca într-un scenariu de film pornografic?

          De remarcat, pe nimeni nu interesează cât de mult mă preocupă destinul celorlalţi, nevoia lor de a fi ajutaţi, sentimentul meu de solidaritate cu ei, dorinţa de a le fi de folos, cu alte cuvinte relaţiile de umanitate, care ar trebui să fie primele pe lista aspiraţiilor noastre către mai bine. Dar nu, aceste aspiraţii către mai bine, nu sunt interesante, de ele ne putem lipsi.

          E adevărat, omul este o fiinţă comunitară, trăieşte prin şi pentru ceilalţi. O comuniune care izvorăşte din comuniunea cu Dumnezeu. Care se manifestă pe alte planuri decât cel al dezarticulării noastre. Care înseamnă solicitudinea pentru ceilalţi, ajutorul oferit fiecăruia, interesul purtat celor pe care creştinismul ne învaţă să-i numim fraţii noştri.

          Cred că în cadrul acestei comuniuni trebuie să-i încredinţez fiinţa mea lui Dumnezeu. Fiecare dintre noi are nevoie să-şi încredinţeze fiinţa sa lui Dumnezeu. El este cel care ştie totul despre mine şi astfel poate să-mi dea ceea ce mi-este de folos.

Din păcate, uităm prea des că avem la îndemână această ieşire salvatoare dintr-o modalitate de viaţă care a devenit împovărătoare. Ni se pare a fi alcătuită din convenţii, în aparenţă inofensive. Oare aşa să fie? Nu cumva suntem înconjuraţi ca de un zid de netrecut, în care rămânem cu totul singuri, fără nici o posibilitate de ieşire, de comunicare cu alţii? El ne izolează într-o trândăvie spirituală ucigătoare, despre care teologul german I. Hausherr spune că face ca sufletul să accepte gândul morţii. Grija de ceea ce urmează ne nelinişteşte continuu, adunându-ne în ea şi nemailăsându-ne libertatea de a voi altceva. Rodul ei este frica, după cum spune Heidegger, teama convingerii că suntem predaţi nouă înşine, că nu găsim nicăieri o rezolvare pentru tot ce ni se întâmplă. Astfel sensul existenţei se estompează, dispare şi nu ne rămâne nimic cu ce am putea să-l înlocuim. Suntem singuri tocmai prin această singurătate, care ne înlănţuie de lume, de o existenţă cenuşie, monotonă, care pentru noi nu mai are un sens final, de o existenţă din care lipseşte destinul etern, posibilitatea de-a lucra pentru mântuirea noastră, cea care ne-ar putea elibera de spaima eventualelor dureri ce ne copleşesc.

          Îmi amintesc de o povestioară din copilărie:… „Pe vremea când Dumnezeu umbla pe pământ cu Sfântul Petru…”  Erau o sumedenie de asemenea istorisiri. Una dintre ele spunea că pe aceea vreme omul îşi cunoştea data morţii, ştia precis când va părăsi această lume.  Deci Dumnezeu a intrat cu Însoţitorul Lui într-o curte. Totul era murdar, plin de bălării, casa, o cocioabă  ruinată. La umbra singurului pom zăcea tolănit stăpânul. Dumnezeu l-a agrăit: „De ce nu-ţi faci rânduială? Nu vezi ce murdar şi părăginit e totul?” Iar omul i-a răspuns: „La ce bun, şi-aşa mor peste o săptămână…” Dumnezeu i-a spus atunci sfântului Petru: „Vezi Petre? Nu-i bine ca omul să ştie ziua morţii sale….” Şi din clipa aceea oamenii n-au mai putut cunoaşte această dată…, continua istorioara. 

          Ne plăcea mult această poveste  pe care mama ne-o citea seara la culcare. Vedeam aievea ograda nemăturată, paragina totală, ne închipuiam cum Dumnezeu împinge portiţa cu băţul Lui de drumeţ şi intră în curte…

          Mai târziu am înţeles că mai avea o semnificaţie, poate chiar mai amară: lipsa de perspectivă, de speranţă, această „condamnare de a fi liber”, cum se spune în societatea noastră modernă.  O libertate care de fapt nu e libertate, ci o zbatere dureroasă într-o absenţă totală de nădejde, de orice geană de lumină. Nu există nimic în care să crezi, nu există nici un ajutor de nicăieri, nu există Dumnezeu pe care să-L rogi să-ţi fie alături, să-i spui că eşti la capătul puterilor şi că numai El te poate scoate din fundătura în care ai ajuns. Şi atunci, de ce să te mai zbaţi? Laşi curtea nemăturată, casa să se prăvălească, peste tine, îţi laşi viaţa în neorânduială, te retragi cu mâinile sub cap la umbra singurului pom care încă nu s-a uscat, şi aştepţi… Ce oare? Nimic, nici măcar nu mai aştepţi, oricum ai murit într-un fel şi nimic nu te mai poate învia. Numai că dezordinea copleşitoare, ruina este chiar viaţa ta, altceva decât în povestioara copilăriei… Şi-ţi cauţi satisfacţii, dacă mai ai energia să le râvneşti, în acţiuni care-ţi subliniază şi îngroaşă frustrarea de care nu vrei şi nu poţi să mai scapi…

          Gustav Maler spunea odinioară: „Când eşti pe punctul de a deveni nemuritor, nu e nevoie să fii de faţă”. E adevărat, nu e nevoie să fii de faţă, dar e nevoie să crezi în nemurire. Să crezi că ea există şi că ţi se poate dărui. Doar această convingere te apără de frustrarea de care altfel nu poţi scăpa chiar dacă ai vrea. S-ar putea adăuga: Când eşti pe punctul de a deveni nemuritor, e nevoie să crezi şi în nemurirea celorlalţi. Să fii convins că nemurirea n-o capeţi de unul singur, că pe drumul care duce către veşnicie ai nevoie de sprijin de la Domnul şi de la ceilalţi oameni, fraţii tăi…

          Din păcate, lumea a uitat că există un drum către nemurire. Un drum care duce într-acolo şi nu o fundătură plină de cele mai neverosimile surogate. Din păcate, lumea s-a îmbogăţit în surogate, sortimentul lor s-a multiplicat până la exasperare. Ni se oferă orice, afară de ceea ce este cu adevărat substanţial. Ele ne împing să dorim cu înflăcărare nimicul, să ne înflăcărăm pentru el. Avem o clipă sentimentul că superficialul este profunzime, că ne astâmpără setea de a găsi sursa pozitivă de existenţă. Eroare, el ne însetează şi mai mult, nu ne poate satisface. Şi atunci?

          Am citit nu de mult în Biblie despre călătoria lui Tobie, întovărăşit în drumul său de arhanghelul Rafail. Scria acolo: „Ce bine e să călătoreşti cu un înger, chiar dacă nu ştii că e înger”. Şi am înţeles că ni s-a dat astfel o modalitate de a găsi cu adevărat calea care ne scoate din îngustimea zidului ce ne ţine prizonieri. Să călătorim cu un înger, să-l rugăm pe Dumnezeu să ne trimită un înger, care să ne însoţească, nevăzut, pe drumul vieţii de aici, către drumul definitiv, spre dincolo. Spre un unde râvnit pe care ne străduim să-l găsim, să-l dobândim.

          Să nu uităm: „Singurul drum către Dumnezeu, este cel al unei încrederi necondiţionate, la care fiecare om se poate decide, în totală libertate: pro sau contra! Căci deoarece cred în Dumnezeu cunosc Unde şi Încotro al vieţii mele, posed o patrie spirituală…” (H. Küng)

          Şi atunci nu va mai fi nici cazul să strângem puncte, pentru a căpăta rabaturi avantajoase, nici să devenim „oameni de sticlă”. Transparenţa noastră este de altă natură, este adevărata transparenţă a unei vieţi autentice, care dă sens şi realitate chipului omenirii.