Prăznuim împreună Duminica dedicată de Biserică împlinirii Evangheliei în viața unor sfinți români. Și lor li se potrivește deplin cuvântul Scripturii: Voi sunteți lumina lumii. O cetate așezată pe un munte nu poate să rămână ascunsă. Și oamenii n-aprind lumina ca s-o pună sub obroc, ci o pun în sfeșnic, și luminează tuturor celor din casă. Tot așa să lumineze și lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune și să slăvească pe Tatăl vostru Care este în ceruri.” (Matei 5, 14-16). Știm că în Predica de pe Munte, Mântuitorul Iisus Hristos nu ne oferă doar o listă de reguli, de sfaturi ori norme duhovnicești, ci ne definește cu dumnezeiască pedaogie identitatea spirituală. El nu spune „încercați să fiți o lumină” sau „ar fi bine să luminați”, ci afirmă categoric: „Voi sunteți lumina lumii”. Hristos este Lumina lumii prin excelență (Ioan 8, 12). Noi, ca ucenici ai Săi, nu avem o lumină proprie, independentă, autonomă. Semănăm mai degrabă cu un copil care preia din strălucirea feței părinților săi ca să-i împlinească pe aceștia. Menirea noastră duhovnicească este să preluăm harul divin și să îl răspândim într-o lume adesea întunecată de ură, confuzie și păcat. Într-o lume obturată de rău. De nimicuri și răutăți. 

Sfinții sunt astfel Lumina care nu poate rămâne ascunsă. Se arată deseori ca o Cetatea de pe munte. Fie că vorbim de o comunitate creștină sau un credincios autentic devine vizibil prin modul său de viață. Credința nu este o afacere privată, ascunsă în secretul inimii, ci o realitate care transformă comportamentul public. Convertește lumea la Hristos. Dacă există un refuz în comportamentul creștin trebuie să spunem că acesta poate fi numit refuzul izolării. Creștinul nu fuge de lume pentru a-și păstra neprihănirea doar pentru sine, ci trăiește în mijlocul societății, oferind un punct de reper moral și spiritual. Cu moartea pe moarte călcând. Nu ignorând. Nu criticând și condamnând. 

Mântuitorul ne avertizează asupra pericolul „obrocului”, a lucrării de ascunderea a luminii. Nimeni nu aprinde o făclie pentru a o acoperi cu un vas (un obroc). În viața de zi cu zi, noi ne putem ascunde lumina prin frica de gura lumii, teama de a fi judecați, marginalizați sau ironizați pentru valorile noastre creștine. Ori acceptând compromisul moral. Când vorbirea, gesturile și faptele noastre devin identice cu ale celor care nu Îl cunosc pe Dumnezeu, stingem mărturia Evangheliei. Ori acceptând drept normalitate indiferența și egoismul. Când ne pasă doar de mântuirea noastră individuală și ignorăm suferința sau rătăcirea aproapelui. Ori când ne prafacem că tăcerea noastră e răspunsul la nevoia poporului de a i se cere iertare când greșim. Pentru că greșim. Uneori iremediabil.

Lumina sfințeinie se așază prin voia lui Dumnezeu în sfeșnic pentru a lumina tuturor celor din casă. Sfeșnicul fiecăruia dintre noi este locul nostru de împlinire. Locul unde rabzi, ierți și iubești necondiționat. Locul unde corectitudinea, hărnicia și respectul tău vorbesc despre Dumnezeu mai mult decât zece predici teoretice. Locul în care devii brațul extins al milostivirii lui Dumnezeu pentru cei săraci, singuri sau bolnavi.

Domnul Hristos subliniază limpede pentru orice minte sincer preocupată de adevăr care este scopul luminii noastre: oamenii să vadă faptele bune, dar să slăvească pe Tatăl din ceruri, nu propriile nostre interese, nu pe noi. O lumină adevărată nu atrage atenția asupra ei înseși, ci asupra drumului pe care îl luminează. Faptele noastre bune nu trebuie făcute din mândrie sau pentru a obține aplauze umane, ci pentru a-I ghida pe ceilalți către Dumnezeu.

Lumea de astăzi nu duce lipsă de vorbe, de teorii sau de critici. Lumea este înfometată de modele autentice, de oameni care trăiesc ceea ce cred. Sfinții români nu sunt semnul unui orgoliu național așezat în Sinaxare. Ci semnul purtării de grijă a lui Dumnezeu pentru ca Lumina să nu ne lipsească. Să nu lipsească poporul de cetăți de reper ori sfeșnice de siguranță a mărturiei. La vremea de acum, a derutei și izbândei bâtei fără sevă culturală ce ne-am fi făcut fără ai noștri? Pogorâtori din cerul apostoliei în văile sălbăticite ale unei părți din lumea pentru care Hristos a pătimit, a murit, a înviat și șade de-a drepata Tatălui. Faptul că nu ne-a lăsat fără fecioare vrednice, ce nu și-au ars untdelemnul candelei să se vadă pe sine în oglinda lumii, ci l-au păstrat cu smerenie pentru a-L întâmpina pe El, Mântuitorul celor cuminți și tenace în plinirea Evangheliei, dovedește grija Lui, nu meritul nostru. Faptul că voievozii noștri s-au mutat de pe tron în Sinaxare trecând prin teribila stoarcere a istoriei ne onorează, dar ne și obligă. Să deschidem ochii și să nu confundăm niciodată icoanele lor cu cei ce-și schimonsesc chipul pentru a place oamenilor. Uitând că măsura de lider o dăruiește exigența lui Hristos, nu iluzia în care ei își măsoară credibilitatea. Uitând că niciodată credința nu se confundă cu auto-compătimirea și nici rănirea orgoliului cu Răstignirea. E Duminca acelora care în lanțuri fiind ne-au eliberat de lanțul ideologiei. În Numele Lui. Al Mântuitorului care atât de mult a iubit oamenii încât ni i-a redat în mijlocul nostru pe sfinți. Fie Bineveniți! Nu doar în Duminica Ortodoxiei Românești, ci mereu și mereu. Ca să ne împlinească rostul de lumină.