Am oftat. Cu un prelung oftat de copil plin de bucurie. O carte marca Mircea Cărtărescu dăruită – cum îmi doream de ani buni – copilului din inima mea. Un Cărtărescu povestitor al vieților paralele din creșterea sa în cultură. A copilului de mahala care a ales, la tăierea moțului, citiți și veți înțelege, creionul de tâmplar de după urechea nașului său. Naș făcător de sicrie. Și scaune și galerii de perdele. Îndrăznesc să scriu: Un Cărtărescu altfel. Care nu mai vrea să dovedească nici scriitura sa de geniu și nici stăpânirea – ca puțini alții – a bricolajului de argintar măiastru. Mi-a adus aminte de gustul dintâi al Poeziilor de Amor (Cartea Românească, 1983) – pentru care am făcut noapte albă și era cât pe ce să ratez teza la limba română.

Un Cărtărescu avid de ascultare și plin de bucurie, evlavios până la epifanie în raport cu scriitorii generației sale din care a respirat cu neliniște. Un soi de manual al devenirii pus la inima noastră. Poate veți crede că exagerez. Nicidecum. Mă bucur intens că aflu omul dintre cariatidele ridicate de alții. Gata să se înfrunte. Cu gusturi și dezgustări. Cu ritualizări lipsite de fetișuri. Cu un soi de alteritate în lumea din care a izbucnit fără a se epuiza. Florin Mugur, Gellu Naum ori George Bălăiță – purtătorul de grijă unor ediții cu adevărat dătătoare de viață, Alexandru Mușina, Șerban Foarță și Nino Statan, Traian T. Coșovei ori Ștefan Augustin Doinaș, limpezirea iconologică a pierdutei Mariana Marin ori redescoperirea Aerului cu Diamante (cu toată construcția umană din stelarul ei infinit în poezie) m-a readus în preajma marilor lecturi din poezia românească. Și am pomenit procente infime din universul ce mi-a reactivat Mircea Cărtărescu în pleroma memoriei afective legate de viața cuvintelor rostite românește.

M-au resedus poeziei clipele primei părți a cărții-antologie de sensuri personale. Discursurile sale la primirea unor premii importante (Formentor – Mallorca, 2018 ori Thomas Mann – Lubeck, 2018) mi-au activat cu bucurie sufletul. Cum puține ori mi s-a întâmplat în anii din urmă. Ca și textele Poezia ca vârf al cunoașterii (la decernarea titlului de Doctor Honoris Causa la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj) ori cele așezate sugestiv sub titlul larg Gheață și foc. Toate se așază sub ochii noștri, de cititori avizi, pentru a ne redescoperi care este cheia limpede a unei creșteri fără egal în timpul literar modern. Poate că uneori, de cele mai multe ori, fiecare purtăm după ureche un astfel de creion de tâmplar. Dar puțini, spre foarte puțini, reușim să ne facem din el aripa de înger ce ne ajută să evadăm din mahalale (fie ele și entuziaste) spre cerurile de poem ale literaturii...

Mircea Cărtărescu: Creionul de tâmplărie (Humanitas, 2020, 269 pg.)

Sursa: tribuna.ro