De multe ori, să recunoaștem, nu suntem prea încântați să auzim ‒ în biserică sau în afara ei ‒ mereu aceleași metafore, același limbaj arhaic greu de înțeles, aceleași și aceleași pilde și alegorii. Ni se par uneori greoaie, șchioape, chiar lipsite de sens. Și iar ne vin instantaneu în minte acuzele aduse de potrivnicii lui Hristos, care arată cu degetul la rama „învechită” a învățăturilor Bisericii, care o acuză necontenit de lipsă de interes și de transparență față de o societate aflată într-un continuu progres. Nu o dată, cei ce apar în emisiunile TV pentru a lămuri vreo problemă de credință sau care ține de sfera Bisericii sunt somați să vorbească mai pe înțeles, mai pe șleau. Iar aceștia, deși încearcă, în astfel de situații, a evita cât mai mult cu putință alegoriile și alte formule specifice stilului biblic, nu reușesc mereu. Am resimțit nu ușor o astfel de problemă de fiecare dată când am mizat pe adaptabilitatea mesajului credinței, însă, într-un sfârșit, m-am resemnat doar să accept o ușoară lacună de comunicare a clericilor în relația cu laicii.

C.S. Lewis și metafora credinței

Și asta am crezut până nu demult, mai exact până joia trecută, atunci când, providențial sau nu, am nimerit la o piesă de teatru mai mult decât interesantă. Ați auzit, sunt sigur, de C.S. Lewis, celebrul autor al Cronicelor din Narnia (ecranizate, de altfel). Tot lui îi aparțin surprinzător de incitantele scrieri cu mesaj creștin, apologetice chiar, cu titluri mai mult decât sugestive, precum: Sfaturile unui diavol bătrân către un diavol tânăr sau Mere Christianity.Cei doi actori britanici, răsăriți pe scena sălii de spectacole a Bibliotecii Centrale, aveau să mă convingă, la capătul unei singure ore de reprezentație, că C.S. Lewis e, fără nicio îndoială, un veritabil câștig pentru creștinii de pretutindeni. Răspunsurile ferme și pline de înțeles, izvorâte din experiența unei convertiri bruște și definitive, pe care bătrânul profesor de la Cambridge le oferea studentului său preocupat și speriat de sumbrul viitor al unei lumi fără moralitate merită, în parte, pagini întregi de comentariu. În cazul de față însă, o replică mai mult decât inteligentă a scriitorului mi se pare a fi de maximă relevanță.

Parafrazat, dialogul suna așa:

„Ce-mi tot îndrugați acolo? Lumea moare – strigă cu disperare studentul ‒ se distruge! Iar voi, creștinii, în loc să arătați simplu și limpede Cine e Dumnezeul vostru, vă ascundeți în spatele metaforelor și a grăirii în pilde! De ce nu puteți să vorbiți direct, așa cum o fac eu acum?”. Liniștit, profesorul îl cercetează cu privirea și-i spune: „Ai fost vreodată îndrăgostit?”. „Da. Cum să nu!”, răspunde contrariat tânărul. „Atunci te rog să-mi vorbești despre dragoste fără a folosi nicio figură de stil. Așa … direct. Crezi că reușești?”. „Desigur. De ce nu?” spune surprins oarecum studentul, și un zâmbet fugar i se ivește-n colțul drept al gurii. „Dragostea e ca o…. Nu! Dragostea e cea mai … Ba nu. Dragostea-i…”, îndrugă mai mult în șoaptă Aslan, tânărul cu pricina. „Nu. Nu reușesc!”, continuă consternat, uimit peste poate de neputința minții sale. „Acum vorbește-mi la fel și despre durere”, nu-l lasă deloc să răsufle profesorul. Peste doar câteva minute, resemnat, studentul privește cuminte spre bătrânul ce-l învinsese atât de repede. „Așa e și cu vorbirea despre Dumnezeu. Și chiar mai mult decât atât”.

Cât de simplu și, totodată, cât de perspicace! Astfel de răspunsuri se cuvine să ni le dăm și nouă, atunci când, temători să nu displăcem cumva celor din jurul nostru, ne îndoim de justețea unor tradiții bisericești ce ni se par a fi depășite. Nu spun că n-ar fi și lucruri de îndreptat, însă, de fiecare dată când devenim critici vis-a-vis de o astfel de problemă, să căutăm răspunsuri și-n altă parte.

Mărturisesc cu regret că am fost cu totul ignorant față de încercările unor prieteni de a mă convinge că C. S. Lewis merită citit. „Prea multă fantezie” le spuneam, convins întru totul că nu se poate vorbi despre subiecte serioase cu metafore ce țin mai mult de domeniul benzilor desenate. Dar când, privind la chipurile elevilor de liceu ‒ aduși, probabil, de profa’ de engleză să asiste la o piesă jucată în limba lui Shakespeare ‒ am văzut atât de mult interes, în total contrast cu ceea ce mă așteptam eu să găsesc, mi-am dat seama că avem nevoie și de astfel de modalități de exprimare a credinței. Sunt autentice și sunt actuale. Fără a înlocui limbajul specific, aceste noi modalități pot deveni complementare într-o lume a adaptabilității, mai ales în dialogul cu tinerii. Forma în care se îmbracă mesajul credinței se cuvine însă, în general, a rămâne pe linia tradițională. Arhaismele, atunci când nu devin cu totul de neînțeles, emană un parfum aristocrat, împărătesc, specific nobleții Celui Bătrân de Zile, Izvor al bunătății. Pe de altă parte, limbajul uzual al societății noastre e unul ce o caracterizează: direct (dar, la nevoie, alunecos) colțuros și tot mai centrat pe logica de consum. E unul de multe ori insidios, mercantil, aproape neiertător. El îți permite să penalizezi greșeli, dar în același timp să concediezi cu zâmbetul pe buze. El își permite să-l privești peste umăr pe colegul căzut, spunându-ți că „așa-i în afaceri”. El îți permite să insinuezi iubirea, fără a-ți asuma vreo responsabilitate, etc.

A înlocui acum toate cuvintele vechi din slujbe sau Scriptură cu neologisme seamănă, mai degrabă, cu neinspiratele puneri în scenă ale unor piese de epocă „modernizate”. Ca și acestea din urmă, o astfel de inițiativă ar deveni, cred, hilară. Nu încerc o apologie a refugierii în trecut, însă acum, la începutul Postului Nașterii Domnului, mi-am amintit așa, ca prin vis, o stranie întâmplare din copilărie, când, urmând zelului împăciuitor de confesiuni al îndrumătoarei de cor, am interpretat, în straie naționale ‒ în loc de „bătrânescul” nostru O, ce veste minunată ‒ „selectul” Glorie lui Iisus…