Să fii ispitit nu înseamnă să fii biruit – dacă Îl chemi pe Dumnezeu în ajutor

Orice suferinţă este o încercare, o sfâşiere iniţiatică. Până şi ispita poate deveni o încercare, căci în încercarea însăşi Dumnezeu cearcă, cercetează credinţa mea şi încrederea mea în Iubirea Lui. Încercarea ne înalţă, ispita vrea să ne distrugă.

Pe Muntele Măslinilor, Hristos a propovăduit rugăciunea Tatăl Nostru apostolilor Săi şi mai ales această implorare: „Şi nu ne duce pe noi în ispită”. Tot pe Muntele Măslinilor, chiar înainte de arestarea Lui, atunci când Se afla în chinurile suferinţei, iată că este părăsit de Petru, Iacob şi Ioan, ucenicii Lui cei mai apropiaţi. Aceştia adormiseră. În mijlocul acestei drame, Iisus ne iniţiază în atitudinea fundamentală a ucenicului: „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită” (Matei 26,41).

Să clarificăm: să nu confundăm încercarea cu ispita. Încercarea este legată de suferinţă. Ea atinge cele trei dimensiuni ale fiinţei noastre – atât fizicul, cât şi sufletul şi duhul. Dar acelaşi lucru este valabil şi pentru ispită. Atunci, ce le deosebeşte? Orice suferinţă este o încercare, o sfâşiere iniţiatică. Până şi ispita poate deveni o încercare, căci în încercarea însăşi Dumnezeu cearcă, cercetează credinţa mea şi încrederea mea în Iubirea Lui. Încercarea ne înalţă, ispita vrea să ne distrugă.

Întreaga umanitate este în încercare de când protopărinţii noştri s-au folosit de pomul cunoştinţei binelui şi răului, îndepărtând lumina şi dumnezeiasca înţelepciune. Omul nu poate, prin propriile mijloace, să deosebească lumina de întuneric – şi pe acest făgaş se strecoară ispita. Însă nu Dumnezeu este Cel care ne supune ispitei. Nimeni să nu zică atunci când este ispitit: de la Dumnezeu sunt ispitit (Iacov 1, 13).

Dumnezeu nu vrea niciodată răul. Îi este „groază”, ne spune Biblia, însă acceptă să fim ispitiţi pentru că ne-a creat liberi, ne respectă în această libertate şi va scoate binele din rău dându-ne toate mijloacele pentru a rezista şi a ne elibera, dacă ne întoarcem la El. Către Domnul am strigat când m-am necăjit şi m-a auzit. Doamne, izbăveşte sufletul meu de buzele nedrepte şi de limba vicleană (Psalmi 119, 1-2).

Chiar dacă am căzut în cea mai groaznică ispită, dacă noi conştientizăm aceasta şi ne întoarcem la El, El Se îndreaptă spre noi ca spre fiul risipitor. Dintru adâncuri am strigat către Tine, Doamne! Doamne, auzi glasul meu! Fie urechile Tale cu luare-aminte la glasul rugăciunii mele. De Te vei uita la fărădelegi, Doamne, Doamne, cine va suferi? Că la Tine este milostivirea. Pentru numele Tău, Te-am aşteptat, Doamne... (Psalmi 129).

Hristos a fost ispitit de satana în pustie, Duhul Sfânt L-a mânat acolo, iar ispitirea lui Iisus este o pedagogie, o iniţiere divină: Dumnezeu S-a întrupat, a luat asupră-Şi toată slăbiciunea umanităţii, aşadar cum putea oare să scape de ispită, în timp ce acceptarea ispitei a fost cea care a dus la nimicirea umanităţii? Însă, cine spune ispită spune ispititor, căci acesta Îi propune în pustie lui Hristos cele trei ispite răspunzătoare de adulterul lui Adam, Omul, faţă de Creatorul lui: plăcerea, puterea, bogăţia. Care a fost răspunsul lui Hristos? Înapoia Mea, satană, este scris. În propria Lui ispitire, Hristos ne învaţă să rezistăm ispitei prin ascultare, cunoştinţă şi credinţă în dumnezeieştile porunci.

Ispita înseamnă propunerea iluziei vieţii, de îndepărtare a Omului de la Unicul Adevăr, de la Singura Cale care duce la Viaţă. Această Viaţă este El, Hristos. Fără Mine nu puteţi face nimic (Ioan 15,5). Hristos este Chipul lui Dumnezeu Cel nevăzut, iar acest chip este imprimat, pecetluit în noi. Ispita vrea să ducă la distrugerea totală a omului, la împiedicarea realizării lui care este îndumnezeirea – adică unirea conştiinţei umane cu cea dumnezeiască, a voinţei omeneşti cu cea dumnezeiască.

Dacă Hristos nu este Calea, Adevărul şi Viaţa, atunci viaţa noastră nu are sens, nici viitor, nu înţelegem şi, mai ales, nu putem să ne asumăm încercările, greutăţile, suferinţa, moartea. Dumnezeu ne-a creat ca să fim fericiţi, aşadar, dacă Dumnezeu nu ne covârşeşte, ne pierdem auzul lăuntric: Vino şi-Mi urmează Mie! Şi atunci vocea exterioară ne va duce pe calea ispitei. Este aceeaşi voce care l-a ispitit pe Adam, care L-a ispitit pe Iisus în pustie, care ne spune astăzi: Ţie îţi voi da toată stăpânirea aceasta şi strălucirea lor, căci mi-a fost dată mie, şi eu o dau cui voiesc. Deci dacă Tu Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta (Luca 4,6-7). Pe scurt: „Vino şi urmează-Mi, Eu sunt cheia fericirii”. Însă tineri şi nu numai, atât  bărbaţi cât şi femei din toate păturile sociale se lasă înşelaţi de astrologie, clarviziune, magie care, sub masca descoperirii unui viitor încântător, nu caută decât să îndepărteze de Dumnezeu, aşadar să ducă la moarte lăuntrică.

Cea mai mare ispită este aceea de a perpetua sau de a ceda, precum Adam, tentaţiei de a exista fără Dumnezeu, adică de a acţiona după propriile noastre concepte. De aceea suntem o umanitate dedublată, purtăm, rând pe rând, un chip de înger sau masca unei bestii. Putem reînvia flacăra iubirii şi să sporim în asemănare – însă, mai curând, noi înteţim focul gheenei şi ne afundăm în neasemănare, pierzându-ne chipul uman. Ce distruge mai cu seamă lumea nu este, în primul rând, ateismul care nu-L cunoaşte pe Dumnezeu, ci toate formele de religiozitate care iau locul lui Dumnezeu şi ne duc până acolo încât confundăm încercarea cu ispita – ajungând să credem că Dumnezeu îngăduie ispita.

Să afirmăm din nou: nu Dumnezeu îngăduie ispita, Dumnezeul nostru nu este sadic, El este Iubire şi Milă, El Însuşi ne-a spus aceasta şi ne-a demonstrat-o prin Fiul Lui. Căci prin ceea ce a pătimit, fiind El Însuşi ispitit, poate şi celor ce se ispitesc să le ajute (Evrei 2,18).

Astfel a intrat Hristos deschis în lupta împotriva celui-rău – aceasta pentru neamul omenesc. Hristos poartă în El o dublă dinamică: mişcarea Tatălui Care coboară în umanitate întrupându-Se în Fiul, în suflarea Duhului, şi mişcarea de întoarcere spre Tatăl Care trece prin pătimirea Crucii, pentru a ridica spre Tatăl umanitatea stăpânită de cel-rău. Cel rău l-a ispitit pe Adam, L-a ispitit şi pe Hristos pe Cruce. A încercat să-L împingă pe Domnul Iisus până la deznădejde: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit? (Marcu 15,34). Iisus a coborât până în cea mai adâncă încercare pe care omul o poate suporta, căci în iadul încercării se cuibăreşte ispita: să-L renegi pe Dumnezeu! În acest iad, Hristos L-a biruit definitiv pe ispititor: nu acestuia din urmă, ci Tatălui Său Îi încredinţează duhul: Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu (Luca 23,46).

Şi în suflarea sfântă ne deschide calea eliberării: Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea (Ioan 16,33). Adică pe prinţul veacului acesta: cel-rău. Dar să veghem, căci nu suntem slobozi de ispită. Cel-rău ne cearcă neîncetat, căci este vorba de o problemă de viaţă şi de moarte, să-L urmezi pe Hristos sau să-l urmezi pe satana. Cine este Stăpânul meu? Cu toate acestea, cel-rău nu poate nimic dacă nu-i suntem complici. Ispita poate lua mii de feţe, oferind mijloace de  dobândi aşa-zisa fericire după care suspină orice om: să ne ascundem sub masca unei existenţe părelnice sau să ne umplem lipsurile prin averile lumii. Însă, toate aceste bucurii nu sunt de durată: abur al aburului, deşertăciune a deşertăciunii, spune Ecleziastul. De asemenea, sub aparenţa faptelor bune, putem să ne hrănim slava deşartă şi nici în aceasta nu va rămâne nimic – căci nimeni și nimic nu ne aparţine. Mai mult, putem fi ispitiţi în instinctele noastre de violenţă şi să ne distrugem sau să ne războim în lume.

Dacă nu rămânem în rugăciune şi în ascultarea dumnezeiescului glas, vom cădea în ispită. Nu suntem răspunzători de gândurile ispitei pe care ni le sugerează cel-rău, dar suntem liberi de a consimţi sau de a refuza. Noi nu suntem slobozi de ispită, însă Hristos l-a biruit pe ispititor, căci Dumnezeu ne-a creat liberi şi Iubirea Lui ne respectă deciziile. Dacă eu hotărăsc, Dumnezeu nu Se va opune dorinţei mele de a asculta de demon, dacă aceasta este alegerea mea. Să nu-I cerem să acţioneze în locul nostru, putem fi nişte marionete în mâinile satanei, însă pentru Dumnezeu nu suntem nişte roboţi.

Adam a transmis umanităţii rodul trădării lui şi vocea satanică l-a sedus pe el şi pe „Isha”, cealaltă parte a lui, femininul fiinţei lui. De atunci suntem fiinţe dezechilibrate, nu mai trăim în Grădina Raiului, Grădina desfătărilor, adică profunzimea noastră. Ne-am pierdut unitatea, suntem în dezechilibru: dimensiunea noastră psiho-biologică şi viaţa noastră duhovnicească care constituie structura noastră umană nu mai sunt în armonie. Căci trupul pofteşte împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului; căci acestea se împotrivesc unul altuia, ca să nu faceţi cele ce aţi voi (Galateni 5,17).

Să înţelegem bine mecanismul antropologic: dacă sufletul nostru, psihicul nostru trăieşte în duhul, adică în ascultare şi rugăciune, el este luminat de Duhul Sfânt şi ne înduhovniceşte trupul carnal; dacă, dimpotrivă, el se întoarce de la duhul, opacizează trupul cu propriul întuneric şi cade, precum Iisus a spus, în ispită. Consecinţele consimţământului nostru la ispită sunt mortale, căci dincolo de ispită se ascunde prinţul morţii: ispititorul. De aceea, Iisus ne încredinţează Tatălui Său: „Fereşte-ne să consimţim, să cădem în ispită”. Singuri suntem prea slabi, prea orbi pentru a discerne, pentru a ne împotrivi, pentru că nu suntem încă desăvârşiţi. Cine Altul decât Dumnezeu poate avea dreptate cu privire la ispititor? Fie ca Cerul să ne ferească de a crede că Dummnezeu poate să ne ispitească (Tertullian, secolul al III-lea).

Pentru că Dumnezeu este Iubire, El nu ne poate ispiti – căci primirea ispitei duce la moarte. Este ceea ce Creatorul a explicat protopărinţilor noştri, interzicându-le să se atingă de Pomul cunoştinţei de care nu erau pregătiţi să se apropie, pentru că nu erau destul de receptivi la dumnezeiasca Înţelepciune. „Părinte Care eşti în Ceruri, păzeşte-ne să primim ispita, iar chiar dacă am căzut, nu ne lăsa să ne prăbuşim în prăpastie, nu ne lăsa să pierim!” În acest strigăt ne încearcă Dumnezeu credinţa şi iubirea, iar ispita devine o trecere care se schimbă în încercare.

Atunci când strigăm la Dumnezeu şi când trăim în „Shema Israel”, Dumnezeu ne răspunde întotdeauna la rugăciuni, poate nu aşa cum ne-am dori, însă, dacă credinţa noastră este sinceră, lumina lui Hristos ne va lumina întunericul. Mucenicii din toate timpurile, din toate vremurile mărturisesc această realitate. Experienţa ispitei-încercare este o străbatere a pustiei, un pelerinaj spre Pământul Făgăduinţei: profunzimea fiinţei noastre. Este o etapă de schimbare care vrea să aprofundeze unirea noastră cu Dumnezeu, un abandon care-I îngăduie lui Dumnezeu din noi să fie Dumnezeu, prin urmare să ne dea harul de a ne naşte iarăşi, mai mult, nouă înşine. Fericit este bărbatul care rabdă ispita, căci lămurit făcându-se va lua cununa vieţii, pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce Îl iubesc pe El (Iacov 1,12).

Iuda a căzut, a confundat ispita cu încercarea. Atunci când şi-a conştientizat trădarea, a intrat în groaza vinovăţiei. A confundat păcatul cu vinovăţia. Cel care îşi recunoaşte păcatul strigă la Dumnezeu, cel care se simte vinovat se judecă pe sine. Este de nesuportat pentru Iuda, însă este ocazie pentru ispititor de a căuta să-l despartă pentru totdeauna de Iisus, cu alte cuvinte: „Ieşi din viaţa aceasta şi urmează-mi”.

Iov nu se întoarce sigur, discută cu Dumnezeu, se justifică, întreabă, iar Dumnezeu răspunde. Iov descoperă că Dumnezeul pe Care-L acoperă cu reproşuri nu este adevăratul Dumnezeu. Iar atunci când Iov tace şi lasă cuvântul lui Dumnezeu, auzul şi privirea lui îşi regăsesc interioritatea: Adevăratul Domn poate atunci să Se manifeste. Din spusele unora şi altora auzisem despre Tine, dar acum ochiul Meu Te-a văzut (Iov 42,5). Asumându-şi iadul suferinţei, Iov suferă o schimbare şi experiază dumnezeiasca Prezenţă în sânul însuşi al inacceptabilului – şi aceasta este trecerea de la moarte la viaţă săvârşită de Hristos pe Cruce. Săvârşitu-s-a (Ioan 19,30).

Pe Cruce, Iisus este suspendat între Cer şi pământ, acolo uneşte Cerul cu pământul, reîmpacă umanitatea cu Tatăl ceresc, cu Tatăl nostru Care este în ceruri. Prin Patima lui Hristos, prin Jertfa Trupului Lui pe Cruce, puterea ispititorului este biruită, firea noastră este slobozită de slujirea ispititorului. Prin slăvita Înviere a lui Hristos până în al Său trup, firea noastră omenească este slobozită de stricăciune şi de moarte. Și, dacă firea caută nemurirea încă de la origini, ea nu a cunoscut-o mai târziu, decât în Trupul Mântuitorului, căci El este Cel care, înviat din morţi pentru viaţa veşnică S-a făcut Călăuza neamului nostru spre veşnicie! (Sfântul Nicolae Cabasila, secolul al XV-lea).

De la același autor

Ultimele din categorie