Mulțumim lui Dumnezeu și mulțumesc Înalt Prea Sfințitului Părintelui Teofan, care mi-a dat binecuvântarea și voie să vin și Părintelui Crăciun și „maicii starețe“, măicuța preoteasă, care s-a zbătut să mă găsească și să mă invite. M-am simțit foarte onorată și bucuroasă, pentru că aveam cel puțin un suflețel aici pe care îl cunoșteam prin corespondență și m-am bucurat să ajung. Mă bucur ori de câte ori cineva îmi dă ocazia să mă întâlnesc cu Dumnezeu într-un mod special.

Eu am o poveste de dragoste foarte frumoasă cu Dumnezeu. Foarte frumoasă. Mă iubește tare, ca și pe dumneavoastră. Am învățat să mă răsfăț și să mă alint în povestea asta de dragoste și am foarte multe feluri de a mă întâlni cu Dumnezeu. Unul din ele este acesta: când cineva mă întreabă și Dumnezeu răspunde se folosește de mine. Nu există o stare mai minunată decât să fii instrumentul voii lui Dumnezeu. Când e să fac eu ascultare, mai greșesc, mai fac ca mine, că sunt încăpățânată, dar când mă întreabă cineva, vă spun drept că nu știu nimic. N-o să mă credeți, eu am fost fată „deșteaptă“, și am învățat destul de bine, am citit mult, mult. Și, în momentul în care eu L-am întâlnit pe Dumnezeu și am auzit că trebuie să-I dai averea ta am zis: „Doamne, eu nu am decât idei.“. Și a zis: „Dă-le încoace!“. Și așa, mi-a luat tot, nu mai știu nimic. Dar, când are vreo treabă cu mine, mă pomenesc că știu și. Numai aseară m-am făcut de rușine, că n-am știut ce e ăla marketing. Dar încolo, îmi suflă tot. Așadar, să îndrăznim să ne întâlnim cu Domnul în seara asta și să credem că El lucrează chiar și în vremurile acestea de pe urmă. Ne-a făcut o făgăduință și nu Se dezminte. Va fi cu noi până la sfârșit. Problema este dacă noi vom mai fi cu El. Că zice: „Oare, atunci va mai găsi Dumnezeu credință pe pământ?“. Și noi să zicem măcar așa: „cred Doamne, ajută necredinței mele“!

Când am primit binecuvântarea să vin și am fost întrebată despre temă, am spus că sunt gata să vorbesc despre orice, pentru că oricum nu mă pricep la nimic și nu se poate să ți se pună o întrebare la care să nu poți să zici: „Doamne, ajută-mă!“. Nu se poate să te întrebe cineva ceva și tu să nu zici „Doamne, ajută-mă să găsesc, să dau un răspuns!“. Și când am auzit că vorbim despre credință, m-am speriat puțin. Ce să zic eu despre credință? Și, după aceea mi-am adus aminte că Dumnezeu mă iubește și că este cu mine și că este cu dumneavoastră și vom împărtăși împreună ce este credința pentru noi.

Pentru mine, credința este o putere pe care omul poate s-o folosească spre a se distruge sau spre a se zidi. Credința face parte din sufletul omului, este o putere a sufletului omenesc. Este puterea de a cunoaște, fără să prelucreze rațional, puterea de a cunoaște pe o altă cale decât calea rațională, de a accepta adevăruri pe care nu le-a verificat prin simțuri și prin experiența aceasta de laborator. Toți suntem foarte credincioși. De exemplu, noi credem că atomul de hidrogen are un electron pe singurul lui strat. E adevărat? Cine a văzut electronul? Noi credem că în Guatemala există un munte numit nu știu cum. Am fost acolo? Nu, dar așa am învățat la geografie. Avem încredere în manualul nostru de geografie, avem încredere în profesorul nostru. Aceasta este credința: să crezi ceea ce încă nu vezi, pentru că ai încredere în cel ce-ți spune. Și, credința va fi bună sau rea, ziditore sau distrugătore, după cel în care ți-ai pus încrederea. Când, de exemplu, ai încredere în tine că „știi tu mai bine“, vei crede că nu ești bună de nimic sau că ești urâtă, sau invers... Aceasta este credința care mă distruge. Și credința care mă zidește este aceea: eu cred că nu știu nimic despre mine. Că tot ce știu despre mine mi-au spus alții și vine o zi în care nu mai vreau să cred pe nimeni. Mama îmi spune «așa», tata îmi spune «invers», profesorul de matematică «așa», profesorul de franceză îmi spune «invers». Și eu nu mai știu ce și cum, care este adevărul despre mine și vine ziua în care spun: eu nu știu cine sunt.

Ei, atunci, vine Dumnezeu și-ți spune: „Îți spun Eu cine ești.“. Și Dumnezeu S-a făcut om ca să-mi spună mie cine sunt eu. Aceasta este minunea minunilor. O minune pe care eu am trăit-o târziu, pentru că m-am născut la începutul comunismului, în fine, înainte să înceapă, în “44 și am fost crescută și educată de ei în așa fel încât să cred că Dumnezeu nu există. Și a fost bine, pentru că din acest motiv eu știu precis că există. Pentru că am fost apoi mult mai greu de păcălit, nu mai eram naivă, aveam nevoie de dovezi, nu? Și într-un fel am fost și Sfântul Petru și Sfântul Apostol Toma, adică am și mers pe apă, m-am și scufundat, am cerut să pun și degetul. Și Dumnezeu este tare bun și acceptă să fie pus la încercare. Rău-voitorii zic că ni se spune să credem și să nu cercetăm. Nu e adevărat! Suntem îndemnați să cercetăm și Mântuitorul Se lasă verificat, Se lasă pus la încercare. Când Sfântul Petru îi spune: „Dacă ești Tu, spune-mi să merg pe apă!“ îi zice: „Vino!“, nu zice: „Cum te îndoiești tu că Eu sunt?!“. Nu! Zice: „Vino, vino și vezi!“. Acesta este cuvântul pe care ni-l spune Dumnezeu. În clipa în care am aflat că Dumnezeu mă cunoaște și că voiește să-mi spună cine sunt eu, am zis: „Ia, să văd!“. Și, nu știu cum am citit eu atunci în ce-mi spunea Dumnezeu – că, până atunci citisem, dar eram o „intelectuală“, citeam un înțeles cu totul și cu totul ciudat. De exemplu, când zicea: „cine este cu Mine e bine, cine nu, este acolo unde e scrâșnirea dinților“, eu mă simțeam amenințată și nu voiam să mă duc. Pe urmă, mi-am dat seama ce prost citeam! E ca atunci când îți spune cineva: „Dacă vrei să ai lumină în sală, apasă pe întrerupător, altfel vei sta pe întuneric!“ și tu te superi că te amenință cu întunericul! Nu vreau să apăs și stau în întuneric, nu? Pentru că mă simt amenințată. Mândria mea nu permite așa ceva. Însă, în momentul în care am citit altfel, am zis: „dar dacă o fi adevărat?“. Oricum, deși tot ce obținusem fără El era mult mai mult decât obțineau, în general, cei din jurul meu, totul era cel mult nefolositor, dacă nu foarte dăunător...

Și când te mai gândești și că mori… deștept, frumos, realizat, bogat, dar mori și putrezești la fel ca unul prost, urât, ratat, sărac! Nici nu știam eu care era cântarea aia de la înmormântare ca să îmi dau seama cât de adevărat era ce trăiam atunci…

Și, citind altfel, am descifrat următorul lucru: că Dumnezeu face tot ce vreau eu, cu o condiție: ca eu să fac tot ce vrea El! Și am zis: Hai să Îl pun la încercare! Și I-am dat termen un an. Am zis: „Uite, eu un an fac tot ce spui Tu, dar faci și Tu tot ce Îți cer eu!“. Și ceream numai ce nu puteam să fac singură. Ce nu puteam să fac singură? Nu puteam să-i iubesc pe cei nesuferiți. Dar nu puteam deloc! Îmi erau atât de nesuferiți… și, dacă mai erau și pe la securitate, putința mea de a iubi era… sub zero. Nu aveam nici o putere. Era o doamnă care nu-mi plăcea și care nu mă plăcea, și am zis: „Dacă Tu mă faci s-o iubesc pe doamna cutare și pe colonelul cutare de la securitate, eu cred tot ce spui Tu!“. Și El a zis: „Gata, Eu fac asta, dacă faci și tu ce zic Eu!“. Și așa am învățat să caut și să împlinesc „instrucțiunile de folosire a lui Dumnezeu“! Și am ajuns la un Părinte și am zis: „Părinte, să mă învățați să fac ce zice Dumnezeu!“. Se uită la mine – eram așa, aproape de 40 de ani – și-mi zice: „Ești măritată?“. „Nu mai sunt.“ Și zice: „Dă patruzeci de lei să facem o rugăciune de patruzeci de zile, și te măriți!“. „Da“ nu vreau să mă mărit. Eu vreau să fac voia lui Dumnezeu!“ „Da“ de unde știi tu că Dumnezeu nu vrea să te măriți?“ „A, bine, fac și asta.“ Na, am făcut… 40 de zile la Biserică. Îmi dădea niște pâinici așa. Zic: „Doamne, dacă ești Bun, fă să nu mă mărit, că nu asta-mi trebuie mie, da? Eu fac rugăciunile astea că nu știu altfel să ajung la Tine! Că Tu ești aici, în Biserica asta! Așa mi-ai spus.“. Și am făcut cum zicea părintele. Când s-au terminat cele patruzeci de zile părintele zice: „Doamnă, matale nu ești de mine. Du-te și caută unu“ deștept care a citit Filocaliile. Știu eu unu“ la biserica cutare.“. Și m-am dus! Și mai era și în parohia de care „țineam“ eu! Ei, a lucrat Dumnezeu pentru că am făcut ce mi s-a cerut acolo unde fusesem trimisă! Dacă am ști să nu judecăm și să credem! Și așa am aflat cum se ține post, cum se face rugăciunea, cum nu trebuie să judeci… Aoleu, asta-i cel mai greu: să nu judeci! Chiar deloc-deloc? Și, cum judecam „oleacă“, cum nu mai mergea iubirea… Știți, nu mai mergea! Te ustura imediat. Dar ziceam că n-o să mor un an! Și n-a trecut anul că a venit harul și am zis: „Eu mă dau bătută! Fă ce vrei cu mine, eu fac ce zici Tu, fără să-ți mai cer nimic! Îmi ajungi Tu și harul Tău!“. A venit așa o bucurie mare și-un har mare în care nimic din ce se vedea la suprafață nu se mai vedea ca singura realitate. Ce se vedea era doar un semn minunat! Fiecare dintre noi avem un moment în care realitatea este cu totul și cu totul alta decât cea pe care o vedem când suntem încruntați sau ne doare burtica, nu?

Și, când am renunțat la așteptări, a venit și dovada! La un moment dat a fost o situație foarte tensionată cu persoana pe care spuneam că nu o pot iubi! Și eram cumplit de revoltată! Și nu puteam s-o iubesc! Cum să pot? Puteam doar s-o disprețuiesc! Și-am zis: Acum ce să fac? Și mi-am adus aminte că nu pot să fac nimic fără El și-n cartea mea de rugăciuni era o rugăciune pentru vrăjmași. Am copiat-o și-o scoteam din buzunar și o citeam de câte ori îmi vedeam vrăjmașul. O citeam și ziceam: „Doamne, da“ nu te supăra pe mine, nu cred o iotă din ce spun aici, eu nu simt asta, dar fac ce pot, am această bunăvoință, de a citi cuvântul acesta și de a mărturisi că eu nu cred că sunt mai păcătoasă decât ea!“. Eu eram „bună“, ea era „rea“, dar citeam rugăciunea crezând în Cel ce o auzea! Și, oameni buni, atunci a fost prima mea întâlnire cu Dumnezeu, de am zis că nici nu-mi mai trebuie alta! Dar El a mai venit! Atunci am văzut chipul lui Dumnezeu într-un om. În spatele acestor obrăjori și a acestei fețe cu un nas mai mare sau cu un nas mai mic, cu o ureche mai jos și cu una mai sus, oricum am arăta noi, dincolo de ceea ce se vede la arătare, este ceva de o incredibilă frumusețe! Nu poate fi descris, dar este adevărat! Atunci mi-am dat seama că merită să trăim, că merită să murim și merită să înviem! Abia aștept să ne vedem așa cum suntem noi sub această înfățișare pe care o avem acum.

Și, de atunci sunt un om bucuros. Bucuros orice mi s-ar întâmpla! Sunt momente în care sunt furioasă, sunt deznădăjduită, sunt tristă, sunt supărată, sunt speriată, sunt… dar astea sunt mișcări, sunt valuri. Sunt valurile vieții, dar sunt valuri la suprafața apei vieții mele celei adevărate. Adâncul meu este bucurie. Bucuria că nu sunt „materie superior organizată“ și că nu m-am născut să mă scol, să mănânc, să mă joc, să mă spăl, să trag apa, să mă culc, să mă scol, să mănânc, să muncesc, să mă culc, să… Până când? Până voi muri? De ce?! Ca să ducem viața mai departe. Și de ce? Ca și copiii noștri să se scoale, să mănânce, să tragă apa, să se culce și iar așa. Nu se poate!

Și nu se poate! Lucrurile stau cu totul altfel dacă facem toate acestea cu și în Dumnezeu: „Doamne, mulțumesc, acum m-am sculat, acum mă spăl! Doamne, mulțumesc, acum trag apa! Doamne, mulțumesc, acum muncesc! Doamne, mulțumesc, acum spăl vasele! Doamne, mulțumesc, acum dorm!“. Toate acestea au devenit gesturi liturgice. Gestul ăsta mărunt nu-i decât liturghie. Dăm slavă lui Dumnezeu: ce minune să ridici o mână în sus! Oamenii vor să se ducă la Ierusalim. Bine fac, dar să nu uite ce minune are loc la noi în cartier la biserică! Acolo Dumnezeu vine, ditamai Dumnezeu, într-o bucată de pâine, nu…? Și în puțin vin… Se fac acelea, de-adevăratelea, Trupul și Sângele Mântuitorului și El zice: „Vino-ncoace și Mă mănâncă să ai Viață!“… Nu? Ce minune mai mare decât asta? Nu există! Totul e minune și noi trăim aici, în această viață care pare mică dar care este o minune, până când murim… Fă, Doamne, să nu moară nimeni, până ne naștem în viața veșnică, în bucurie.

Cine vrea să guste bucuria aceasta, să urmeze „rețeta“ mea. Toți cei care au îndrăznit să facă asta, au biruit. Să vă acordați, să vă dăruiți un timp, un an, în care să faceți ce zice Dumnezeu! Să facem poruncile Lui! La unele avem mult de furcă, pe unele le facem repede… E atât de simplu să renunțăm la unele păcate La altele însă e foarte greu. De unele ne dăm seama târziu că sunt păcate… Durează, dar merită să punem început. Și, încet, încet, ajungi să te așezi în bucurie definitiv. Atunci crezi că orice ți s-ar întâmpla face parte din felul în care te iubește Dumnezeu! Acesta este locul de întâlnire cu El! Acolo, în locul acesta te descoperi cum ești: total neputincios. Firea noastră e total neputincioasă. Dar bucuria mea este că nu mai depind de mine, ci de mila Lui! Eu cred că El o să mă miluiască. Ce pot eu să fac, este să cer mereu: „Doamne, miluiește! Doamne, ajută-mă!“. Și, dacă am căzut: „Doamne, iartă-mă!“. Asta-i tot! Dar acest Doamne să nu dispară din viața, din gura și din inima ta! Aceasta este metoda pe care am folosit-o eu și nu mi-a luat Dumnezeu bucuria.

Există ispita să fii viclean, să mai poți puțin, da“ tu să te faci că nu mai poți deloc. Ei, dacă ești viclean atunci vine cel viclean și câteva zile, câteodată câte-o lună, nu ți-e bine deloc, și te lecuiești! Înveți să nu mai ții cu cel viclean! Încet, încet învățăm. De aceea spun: „Meșteșugul bucuriei“, pentru că noi învățăm: învățăm să fim cu Hristos, învățăm să ne bucurăm, învățăm credința și nu numai în sensul că învățăm cuvântul de „credință“ – și trebuie învățat – ci învățăm și să devenim ceea ce suntem noi în adâncul nostru și suntem chemați să devenim.

Ce e credința? Pe de o parte, este această putere a sufletului omenesc de a se încrede și pe de altă parte este puterea lui Dumnezeu de a intra în această putere omenească. Credința, ca virtute teologică, cum o știm noi din învățătura noastră de credință, este puterea omului unită cu puterea Domnului. Și trei sunt cele de care avem absolută nevoie ca să intrăm în Împărăție. Știți, nu? Credință, nădejde și dragoste. Credința ne este necesară până în clipa morții, când nu mai avem nevoie de ea, pentru că vom vedea, Îl vom vedea! Vine Domnul acolo și ne întâmpină! De nădejde avem nevoie până la Judecata de Apoi și, după aceea nu mai avem nevoie nici de nădejde, că s-a stabilit locul, și mai avem nevoie doar de dragoste. Și câtă dragoste avem, acela e vasul în care vine bucuria veșnică, în care vine viața veșnică. Și ne-a dat Dumnezeu să fie mai mare decât ne închipuim noi. Credința, despre care vreau să vorbesc puțin, este credința de care vorbeau Apostolii. Erau cu Domnul, văzuseră minuni, mersese Sfântul Petru pe apă, și la un moment dat zice: „Doamne, sporește-ne credința!“. Acesta a fost gândul când mi-ați spus să fie tema aceasta: „Ce este credința?“: Doamne, sporește-ne credința! În ce context au cerut asta? Brusc, parcă fără nici o legătură cu contextul, ei pun această întrebare, după ce Domnul le vorbise despre iertare. Mântuitorul îi învăța să ierte de șapte ori într-o zi celui care se căiește și zice: iartă-mă (Luca, 17, 4). Ce să se fi întâmplat? Ce se întâmplă și cu noi! Când ni se cere să iertăm, așa, deodată, parcă simțim că ne pierdem credința. Ne clătinăm! „Cum? Să iert de șapte ori într-o zi aceluiași…?!“ Vă dați seama ce greu ne este nouă să iertăm o dată, că ne aducem aminte că anul trecut cine știe ce mi-ai făcut, dar cum să ierți de șapte ori? Și când își simte neputința, omul zice: „Doamne, sporește-ne credința!“.

Și un alt loc în care e vorba despre credința pe care doresc s-o avem cu noi în seara asta, este întâlnirea minții omenești cu smochinul uscat de cuvântul Domnului. Știți: smochinul căruia Mântuitorul i-a zis să se usuce pentru că nu avusese rod când I-a fost foame, deși nu era vremea roadelor! Aici mintea omului „însetat de dreptate“ se revoltă, gândul de judecată țâșnește: „Da“ ce, El nu știa? Era Dumnezeu și tot pe bietul smochin s-a supărat…“. Și mulți oameni vor să înțeleagă pilda aceasta. Dar Mântuitorul nu dă nici o explicație, nici Apostolilor și nici nouă! Ei, aici este aruncarea în credință. Tu nu mai crezi în El pentru că ai înțeles, ci pentru că este Dumnezeu, pentru că ți-a arătat deja că este Dumnezeu! De acum crede numai! Și ei, trecând pe acolo, au văzut un smochin uscat din rădăcini. Și Petru, aducându-și aminte, a zis: „Învățătorule, iată smochinul pe care l-ai blestemat, s-a uscat.“. Și, răspunzând Iisus le-a zis (Parc-aștepți să spună de ce, cum?): „Aveți credință în Dumnezeu“. Atât! Așa să zicem și noi: „Știe Dumnezeu de ce!“. Nu mai vreau eu să înțeleg. Mă dau bătut pentru că știu că mintea mea nu poate să cuprindă această taină acum. Știe Dumnezeu!

După ce ai făcut saltul mortal în această credință, abia atunci vei auzi: „Adevărat zic vouă că oricine va zice acestui munte: ridică-te și te aruncă în mare și nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ceea ce spune se va face, fi-va lui orice va zice.“ (Marcu 11, 23). Oricine! Inclusiv dumneavoastră. Și eu. Putem să facem asta. Dacă? Să vedem ce ne cere în schimbul acestei puteri: „De aceea vă zic vouă: toate câte cereți rugându-vă, să credeți că le-ați primit și le veți avea.“. Era o povestioară cu cineva care s-a dus să se roage pe câmp să plouă. Că era secetă. Și a luat și umbrela cu el. Nu? Dar nu e tot! Apoi adaugă: „Iar când stați de vă rugați, iertați orice aveți împotriva cuiva. Ca și Tatăl vostru cel din ceruri să vă ierte vouă greșalele voastre. Că de nu iertați voi, nici Tatăl vostru cel din ceruri nu vă va ierta vouă greșalele voastre.“ (Marcu 11, 24-26). Nu ne cere mare lucru, nu? Asta-i tot! Să avem credința aceea și să iertăm dacă ne-a greșit cineva! Dar oricine a pus un început pe această Cale, își dă seama că ce ne cere Dumnezeu nu se poate! Parcă ne simțim ca smochinul acela care, cum era să aibă smochine, dacă nu era vremea roadelor? Ei, asta și vrea Dumnezeu să pricepem prin pilda aceea: că noi nu putem asta! Și, în clipa în care noi nu putem, să zicem: „Doamne, fără Tine nu pot!“. Atunci Dumnezeu vine și face El! Atunci Îi facem loc Lui în locul ce I se cuvine în noi! Numai în neputința noastră putem să-i facem loc lui Dumnezeu. Așadar, credința este îndrăzneala de a-I cere lui Dumnezeu să-mi dea puterea să iert orice, oricui, ca El, cu El! Să ierte El în mine, că eu nu pot nimic fără El! Și El să-mi ierte mie toate, după făgăduință! Altfel…

Aseară vorbeam, cu mila lui Dumnezeu, despre depresie, la Cluj. Și, acolo, s-a legat așa discuția de întâlnirea Mântuitorului cu tânărul bogat, care vine și întreabă: „Doamne, ce să fac să am viață?“ și Mântuitorul îi spune: „Dacă vrei să intri în Viață…“. Îl corectează: să intri în Viață. Noi nu putem să avem Viață. Și nici nu putem să facem ceva. Zicem noi mereu: pot, fac, am să fac… Ce fac? Fac o facultate și sunt fericit? Fac o casă și sunt fericit? Fac o faptă bună și am pace? Nu! N-avem nimic de făcut și nici nu putem. Trebuie să intrăm, să vrem să intrăm. Și dacă vrem să intrăm, să împlinim poruncile! Și să nu împlinim poruncile ca să avem, ci ca să intrăm în această relație cu Dumnezeu, în făgăduința Lui. Și, atunci când noi facem, când nu mâncăm astăzi, ci postim, de exemplu, intrăm în Viață, intrăm în El. El este Viața noastră, El intră în noi și noi în El.

Noi ne rugăm la Dumnezeu și zicem: dar nu s-a schimbat nimic. „M-am dus la biserică și nu s-a schimbat nimic.“ „Ce ai vrut să se schimbe?“ „Păi, să intru și eu la facultate.“ „Și n-ai intrat?“ „N-am intrat.“ „Am fost la biserică și nu s-a schimbat nimic.“ „Dar ce ai vrut?“ „Să mă mărit cu Ionel.“ „Și, nu?“ „Nu m-a luat. N-a vrut.“ Ei, poate așa aflăm și noi că la biserică nu se dă nici admiterea, nu se iau nici examenele, nu se dau nici locuri de muncă, nu se dau nici băieți și fete, nu se împlinesc dorințe. La Biserică se dă Dumnezeu. Gratis! Întreg! Orice bucățică din Sfânta Euharistie este Dumnezeu întreg, pe care Îl primești în tine și pleci cu El acasă, umblă cu tine: te duci la Ionel, e cu tine; te duci la școală, te duci la facultate, te duci oriunde ai de dus, Dumnezeu e cu tine! Îți place un fir de iarbă, să-l vezi cu ochii lui Dumnezeu! Îți place o fată, s-o privești cu ochii lui Dumnezeu! Vrei să dansezi, dansezi cu Dumnezeu în tine! Vrei să scrii o poezie, o scrii cu Dumnezeu în tine! Atâta tot!

Așa să ne ajute Dumnezeu!