00:01 – Interlocutor: -Părinte, am dori acum, în perioada postului, să ne spuneţi mai întâi câteva cuvinte despre, ce înseamnă postul pentru creştinul ortodox.

00:15 – Pr. Arsenie: -Mai întâi de toate, vreau să vă spun că, postul înseamnă foarte mult şi este deosebit de important pentru toată lumea, chiar şi neortodoxă, chiar şi pentru animale. Dar, am înţeles sensul întrebării şi nu vreau să mai fac introduceri obositoare. Vă spun că postul îl vindecă pe om de duhurile rele, care l-au atacat. Postul nu este numai o reţinere de la mâncare, ci este şi o rugăciune. Ştie toată lumea, mai ales lumea medicală, că postul de mâncare este indicat la anumite intervale de timp, dar aceasta nu înseamnă să mori de foame. În închisorile comuniste, nu a fost vorba numai de lipsa de mâncarem, dar te ducea şi la răcitor, la regim de neomenie. Dar, ce s-a constatat: toţi cei care am făcut închisoare pe timpul comunismului, pe motive religioase, ne-am vindecat de foarte multe boli, care puteau veni după aceea. Nu era o noutate pentru noi. Greutatea aceasta o duceam, pentru că este nevoie de forţă. Marele Meşter l-a făcut pe om foarte bine şi de aceea, printr-un post riguros, poţi ţine în frâu ceea ce este bine făcut. Altfel, este o mare greşeală. Trebuie o măsură peste tot.

02:02 -Se spune că omul este măsura a toate („Pantos antropos...”), dacă vă este cunoscută expresia rostită de filosoful grec Protagoras, cu aproximativ patru sute de ani înainte de Hristos. Dar, începând de când are dreptate acest lucru grozav, care mai târziu l-a inspirat şi pe Socrate, la câţiva ani după el? Începând din momentul existenţei pe pământ a Dumnezeului-Omul, sau Omul - Dumnezeu. Pentru că Iisus Hristos era Dumnezeu - Om şi atunci era Măsură a toate. Şi omul poate fi, dar după un anumit efort. El poate să fie dumnezeu şi atunci este măsură a toate lucrurile, în lumea creştină trăitoare şi nu mă refer aici la viaţa din mănăstiri, sau la cei care trăiesc prin pustie, unde se vede bine această reţinere de la mâncarea de dulce. Nu putem intra în aceste amănunte, care sunt greu de spus şi nici nu este voie să spunem la ce se petrecea în celule, sau în pădure, în pustie. Eu am fost întrebat de foarte multe persoane, auzind că am avut o viaţă călugărească mai aspră  cu puşcărie, cu lanţuri şi mai ales pustii, dacă s-au făcut minuni şi cu mine. Dar, eu vă spun şi dumneavoastră, acolo unde sunteţi, că s-au făcut foarte multe minuni cu fiecare dintre noi, ţinând cont de un lucru de o mare importanţă, acela că noi nu suntem decât tulpină în viţă. Deci, noi primim forţă de la Dumnezeu, Care ne-a creat nu numai pentru noi, ci şi pentru toată lumea. De aceea, dacă suferă cineva, să suferi şi tu împreună cu el. Că bine s-a zis că „tragedia întregii lumi trebuie plânsă, ca pe propriile tale greşeli”.

04:41 – Interlocutor: -Cum am putea să facem acest lucru? Cum am putea să plângem pentru păcatele întregii lumi?

04:44 – Pr. Arsenie: -Mai întâi de toate trebuie să ştiţi acest lucru. Pentru că, vreau să vă spun: samarineanca, ştiţi cine a fost, Fotinia, care L-a întâmpinat la puţul lui Iacov pe Mântuitorul Hristos, stând de vorbă cu El, în discuţii foarte simple, i-a spus Mântuitorului: „Noi am auzit. Noi ştim că trebuie să vină Acela”. Şi atunci, Mântuitorul Iisus Hristos când a văzut că ea ştie, bineînţeles că El cunoştea acest lucru, dar nu este vorba de aceastaaici, ci este vorba că se putea lega un dialog între ea şi noi toţi şi abia atunci i-a spus: „Eu Sunt Acela”. Dacă ea nu ar fi ştiut, El nu putea să vorbească, să Se descopere imediat. Deci, mai întâi, noi trebuie să ştim. Acum ne întrebăm: cum se ştie? Cu siguranţă nu prin învăţat, nu prin comunicare numaidecât, ci prin trăire proprie. Aceasta este una din marile greşeli şi multe întrebări, care se pun şi se răspunde cu răspunsuri evazive, sau răspunsuri de acestea, nu suficient de mulţumitoare. Dacă eşti un om angajat, cu adevărat, să trăieşti pentru Hristos, eu acestea vă spun: marea noastră vină este că auzim multe, spunem multe şi rămânem tot la un stadiu de a mai întreba. Deşi să ştiţi că, a spus Mântuitorul marele adevăr: dacă întraţi în acel „L’Espirite de finesse”, cum zice francezul, „Spiritul de fineţe”, care este în noi, aţi vedea, ce valori grozave sunt în noi, chiar Dumnezeu Însuţi este în noi.

06:50 -Mântuitorul a spus: Împărăţia Cerurilor este în voi. De aceea vom fi întrebaţi: „Unde erai atunci când nu erai în tine?”. Să cauţi pe Dumnezeu în tine şi atunci îţi dai seama de stadiul de viaţă, sau de locul unde te găseşti şi dacă există această stare de simţire continuă este şi mai bine. Că tot ce a spus Mântuitorul Iisus Hristos este adevărat: atenţia aceasta continuă, a ţine legătura mai mult cu El. Pentru că, eu vă spun că, la vârsta mea de optzeci şi cinci de ani şi aproape şaizeci de ani de viaţă de călugărie, am văzut cu adevărat, nu altfel decât prin trăire, prin sânge, că tot ce a spus Mântuitorul Iisus Hristos este adevărat şi mare greşeală este, că se trece prea uşor peste tot ceea ce a spus El. Şi ce a mai spus Mântuitorul Iisus Hristos? Exact ceea ce tocmai am vrut să vă spun: „Fără de Mine nu puteţi face nimic”. Înseamnă că suflarea, răsuflarea, mişcarea, gândirea noastră spre bine, este numai şi numai de la Dumnezeu. „Fără de Mine nu puteţi face nimic. Nu se mişcă fir de păr fără voia Mea”. Vă daţi seama că, acesta este un cuvânt rostit de Dumnezeu? Cum putem să ne apărăm în cazul în care cerbicia noastră începe să spună: „Eu am făcut!”? Deci, este o absenţă, o abdicare, chiar de la a te considera mlădiţă din viţă, de unde vine toată seva şi înmugureşte, rodeşte tot.

08:55 -La anul 419 s-a făcut un sinod local la Cartagina şi printre temele sinodului, care s-ai dezbătut, a fost şi acesta: „Fără de Mine nu puteţi face nimic”, lucru neglijat total de lume. Vă daţi seama, Biserica a sesizat aceasta, care este un amănunt aparent mărunt, dar dacă ai şti că nu poţi să faci nimic fără Dumnezeu, ai fi foarte atent în toate mişcările tale. Cum să fac, părinte, că nu pot? Uitaţi, acest cuvânt este foarte greu de primit: „nu pot”. Nu există „nu se poate”. Dacă ai venit la mine, ai gândit să vii şi ai putut să vii, că se poate. Dacă eşti cu gândul la Dumnezeu, prezenţa aceasta a ta la Dumnezeu, continua, acesta este aspectul caracteristic al creştinului, adică, cine face cele spuse mai înainte este omul care se află pe drum, adică omul cu nădejde şi la altul din canoanele date de acel sinod, s-a mai spus aşa: „Şi dacă zici că totuşi poţi ceva de unul singur, anatema să fii”. Acum, dacă am ajuns la acest canon, vreau să vi-l spun şi pe următorul: „Atunci când zici rugăciunea „Tatăl Nostru” şi la fraza „şi ne iartă nouă greşelile noastre” tu zici „zic aceste lucruri pentru că aşa zice rugăciunea” şi nu te vezi pe tine acolo, anatema să fii”. Ştiţi ce înseamnă anatema? Despărţirea de Dumnezeu, unirea cu Satana, intrarea de pe acum în Iad. Aşa de grozavă este anatematizarea aceasta, anatematizare care s-a dat la Sinoadele Ecumenice. Deci, prezenţa noastră în mişcarea aceasta şi în tot ceea ce facem noi, aceasta este una din dorinţele lui Dumnezeu, pe care ni le-ar cere nouă.

11:05 -Dacă s-au căsătorit, Ion şi Ioana, după nuntă, Ioana a trecut la bucătărie şi Ion la muncă. Ioana, săraca, mai nepricepută fiind, a afumat mâncarea şi a început să-şi facă probleme: „Ce va zice Ion”, că era conştiincioasă. Să învăţăm de la această frământare a unei fete conştiincioase. Ce, Dumnezeu iubea mâncarea dulce? Dar pentru ea conta deoarece ea era foarte prezentă. Şi a venit Ion. Ioana i-a ieşit înainte şi i-a zis: „Ion am afumat mâncarea”. „Lasă dragă, nu este nimic, nu mă interesează. Dar mă deranjează un lucru: de ce nu te-ai gândit la mine toată ziua?”. Asta voia de fapt Ion. Aceasta este întrebarea pe care ne-o pune nouă Dumnezeu, cândva şi poate în fiecare clipă: „Eu v-am creat şi v-am creat ca un Dumnezeu, desăvârşiţi, cu puterea de a vedea, de a intui, mai mult chiar, de a deveni dumnezei după har. Eu vă voi judeca. Eu sunt fericirea voastră veşnică. Dar voi, de ce nu vă gândiţi şi la mine?”. Am stat de vorbă cu un părinte, care era foarte nevoitor, pe vremea când eram în pustie. Şi s-au încins destule discuţii între noi, pentru că sinceritatea este cuvântul adevărului şi când susţii adevărul să ştii că atunci „curge sânge”. Eu nu eram de acord cu o nevoinţă trupească, cum şi ca duhovnic, acum, nu dau aşa ceva, ci eram mai mult pentru o poziţie de trezire continuă.

13:20 -Omul nepregătit, care se şi nevoieşte după ce termină zice: „Doamne, am făcut, acum dă-mi ce am cerut”. Adică, ce ai făcut? Şi s-a înrădăcinat în lumea trăitorilor creştini, chiar între călugări, înclinarea spre nevoinţă, care nu este neapărat aceea care zideşte şi care, mai ales, desăvârşeşte, ci starea de prezenţă continuă aduce cu siguranţă desăvârşirea. De aceea am spus: gândul că fără de Hristos nu se poate face nimic, te ţine în viaţa ta sufletească şi exişti. Uitaţi, eu, am o teamă şi vă rog să mă credeţi: atunci când sunt solicitat să spun cuvinte de folos, am senzaţia că vorbim mereu aceleaşi lucruri, se pun aceleaşi întrebări şi cu oarecare reţinere spun că, se constată că lucrurile se mişcă greu. Eu sunt crescut la ţară, până când părinţii au început să ne dea pe la şcoli şi mama mea s-a dus într-o duminică la biserică şi ne-a spus când s-a întors: A venit un călugăr la biserică şi vai, ce frumos a vorbit”. Eu eram mărişor şi am întrebat-o: „Dar ce a vorbit mamă?”. „Nu ştiu ce a spus, dar a vorbit foarte frumos”. Vedeţi, peste tot se adună informaţii, peste tot se adună cunoştinţe, dar se stă pe loc. Vă rog să mă iertaţ că spun, dar aceasta ar putea să constituie învinuirea cea dintâi şi cea mai dureroasă, la marea întrebare de la răspunderea cea din urmă. Adică: „Aţi stat pe loc”. Pentru că, Biserica noastră, mă refer la ortodoxie, pentru că trebuie să vorbim de ortodoxie mai ales, nu apasă prea mult pe pedala „cunoştinţă”, cât mai întâi pe pedala „trăire”.

15:32 -S-a putut vedea că, prin trăire, cunoşti multe şi nu ştii de unde cunoşti. Şi vin şi teologii să se împrospăteze la trăitori, care sunt simpli, după calculul oamenilor, ca şi cunoştinţe, sau ca diplome în buzunar. Dar aceştia au o prezenţă continuă cu Dumnezeu şi dacă mlădiţa cere sevă mereu, i se va da din abundenţă, dacă cere cu abundenţă şi trăieşte şi rodeşte. Vă rog ceva: dacă ne-am întâlnit aşa aici, să încercaţi să faceţi un pas tainic şi poate şi mai mulţi paşi, începând de la primul, spre a trăi, spre a face cunoştinţă cu Dumnezeu, pentru că, precis Dumnezeu vă luminează şi v-ă spune tainic ce este de făcut în continuare. Acum ne întrebăm: „De ce?”. Ştiţi că spune proorocul Isaia: „Dacă dai voinţă, iei putere”. Lucrul acesta l-a spus un prooroc şi câţi nu au citit acest lucru? Dar, cred că este un punct esenţial pentru viaţa noastră, a renunţa la voinţa ta proprie, a te pierde, ca să te poţi găsi; să te pierzi din personalitatea omenească şi să te înfiinţezi în cea îngerească; „să-ţi tai voia ta când este vorba de o împlinire a cuvântului Meu”, zice Dumnezeu. Deci, cu alte cuvinte, tăindu-ţi voia, care te duce la Dumnezeu, eşti în luptă chiar cu Dumnezeu şi El se simte foarte bine dacă Îl înfrângi. Adică ţi-ai tăiat voia. Şi atunci asculţi de El, pentru că El Este Cel Ce Este. Din interpretări greşite s-au născut fel de fel de erezii.

17:51 -Aşa că, dragii mei, acestea vă spun în ceea ce priveşte adevărul de credinţă, pe care îl mărturisim prin Crez, care l-au fixat prin dogme Sinoadele Ecumenice. Toate aceste lucruri trebuiesc apărate şi trebuie să le afirmi cu tărie, nu trebuie să taci. Aşa cum se recomandă: „O rugăciune adâncă înseamnă o tăcere adâncă”. Aceasta este altceva. Dar, când este vorba de adevăr, atunci să nu taci. Avva Pimen zice aşa: „Dacă fratele tău îţi scoate ochiul, degeaba de superi. Dacă îţi taie mâna, degeaba te superi, dar dacă se leagă de Hristos, să te mânii tare. Deci, când este vorba de adevăr, să ştiţi că, atunci trebuie să ieşi din „omul cuminte”, aşa cum a zis lumea că eşti şi să fii „omul de sabie”. De aceea şi Sfântul Apostol Pavel, în anumite icoane şi am să vă şi arăt un desen, pe care am reuşit să îl procur şi eu, este cu sabie. Deci, dacă aţi observat, grija mea cea dintâi, când me-am întâlnit cu un grup, a fost să vă răspund dumneavoastră şi să vedem cu ce inimă aţi venit şi eu cu ce inimă am vorbit. Uitaţi, un punct, pentru care mă întreabă multe şi diferite persoane: Sfântul Apostol Pavel zice că unii aleargă şi numai unii iau premiul.

19:52 -Haideţi să ne întrebăm acum, ce facem cu aceia, că au alergat şi ei? Apostolul numai atât spune, dar de ce spune numai atât? Ca fiecare să alerge cu toate forţele, precum primul. Dar, nu a ajuns decât unul. De ce? Şi aici vă spun că, este important să te mulţumeşti cu daruri mai mici. Fiecare este un pahar mai mic, sau mai mare. Acela care a luat premiul, a fost un pahar mai mare şi a reuţit. Aceştia care, însă, au fost pahare mai mici s-a umplut, dar s-a umplut numai dacă au depus toată forţa în acest sens, să ajungă plin, nu cu rezerve. Şi atunci, mulţumiţi-vă cu ceea ce sunteţi, atunci când, bunăoară, paharul, mai mic, sau mai mare, cum este el, se umple. Nu trebuie să se nască invidia că unul sau altul a ajuns primul, sau altceva de acest gen. Dacă tu te mulţumeşti cu darurile pe care le ai, eşti mult mai mare ca unul care se afişează altfel. Altceva nu contează, pentru că în Împărăţia lui Dumnezeu sunt atâtea şi atâtea locuri pentru fiecare, dacă Dumnezeu rânduieşte să se ajungă acolo.

21:20 – Interlocutor: -Părinte am dori să ne vorbiţi puţin despre pocăinţă.

21:25 – Pr. Arsenie: -Dragii mei, pocăinţa aceasta este: a te vedea pe tine aşa cum eşti. Şi progresul este atunci când reuşeşti să te smereşti, adică să stai la locul tău.

21:43 – Interlocutor: -Şi cum putem să ajungem să ne pocăim?

21:45 – Pr. Arsenie: -Aceasta este o întrebare pe care o pun toţi. M-a întrebat cineva, ca şi dumneavoastră, sigur că am avut impresia că întreabă aşa, de dragul întrebării: „Părinte, cum să facem să scăpăm de diavol?”. Şi i-am spus: „Dar ce ne facem fără diavol?”. Şi le-am dat un răspuns care a creat curiozitate. Dacă Dumnezeu, care a intrat după moarte în Iad şi a nimicit pe Satana, de ce i-a mai lăsat ceva putere? De ce nu l-a biruit de tot? De ce i-a mai lăsat vârful cozii, după cum zic Sfinţii Părinţi? Pentru că, dragii mei, el este un tolerat, el nu este o putere în sine. Aici este marea greşeală a oamenilor, că îl consideră o forţă, dar el este un tolerat. Dacă poate să se strecoare, acolo unde este lipsă de credinţă, acolo unde omul se teme, o face. Mi-a spus acum vreo două zile o fetiţă, că la moartea bunicului ei, atunci când era la priveghi, a intrat un pisoi în cameră şi s-a zis: „Uitaţi, acesta este strigoiul”. Vă daţi seama, cine putea să-i convingă de altceva? „Este strigoiul”. S-a auzit despre strigoi că înseamnă un fel de diavol, dar care, de fapt, nu există. Era un pisoi nevinovat. Deci, teama aceasta că diavolul, care este considerat o putere, aceasta a făcut să spunem că: „Frica este un păcat de moarte. Deci, nu vă temeţi. Puterea este la noi”. Daţi-vă seama că, fără de El nu putem face nimic şi El este cu noi, pentru că suntem mlădiţă în viţă. Diavolul nu este nimic, nu are nici o sursă de existenţă, ci numai cât îi îngăduie Dumnezeu să ispitească. Aşa că, stăm cu viaţa pe loc, pentru acest diavol? Ferească Dumnezeu!

23:56 –Deci, este nevoie de puţină vitejie în toate cele ce sunt de făcut. Pocăinţa înseamnă să ştii să te smereşti; să ştii să te măsori; să ştii să te înregistrezi în tot ceea ce faci. Dacă te-ai spălat într-o parte, dar nu „te-ai înregistrat”, atunci nu „te-ai spălat” şi în cealaltă, unde poate este o nuanţă de sufocare, o nuanţă de miros al sufocării. Deci, trebuie să ştii de tine. De aceea spuneam că: „Unde erai atunci când nu erai în tine, cu tine?”. Pocăinţa este aceasta: gândul la Dumnezeu neapărat şi mai ales, dragii mei, să cunoaşteţi, să ştiţi cu orice chip că, nu suntem creaţi de Dumnezeu numai pentru noi, ci suntem creaţi pentru toată lumea, pentru întreaga creaţie. Vrei să vezi întâi Raiul? Lasă-l să fie văzut mai întâi de ceilalţi. Mântuind, mântuieşte-te. Altfel nu poţi,  dacă nu ştii să jertfeşti. Pentru că, viaţa este o continuă jertfire. Şi concepţia despre mântuirea creştină, este jertfa. La fel cum există şi alte concepţii, aşa - zise de mântuire, ale diferitelor religii, care au ca scop să scape de suferinţă. Mântuitorul zice contrariul: „Nu tocmai prin suferinţă, scapi de alte suferinţe. Pentru că, dragii mei, Crucea a împuternicit pe Hristos să judece suferinţa. Minunile grozave pe care le-a făcut Iisus Hristos, de au stat şi istoria şi lumea şi veacurile şi creaţia, au stat înfrânte şi pe loc, dar nu au mântuint lumea. Învieri, vindecări şi nu se mai ştiu câte alte minuni, dar se ştie că au fost la nesfârşit, dar nu au mântuit lumea aceste lucruri.

26:17 –Despre învierea lui Lazăr Sfânta Scriptură spune: „Doamne, miroase că este mort de patru zile”. Tocmai asta era. De aceea a spus acest lucru, ca să se ştie că trupul lui era deja în putrefacţie şi tot l-a înviat, dat tot nu a mântuit lumea prin asta. La schimbarea la faţă de pe Muntele Tabor, a zis Petru: „Doamne, să facem aici trei colibe”. Săracul Petru, era depăşit  ca om cu totul, era copleşit de lumina aceea pe care a văzut-o, L-a vâzut pe Mântuitorul Iisus Hristos într-o ipostază nemaivăzută, pentru că până atunci El s-a arătat numai ca om. Şi ar fi zis Petru: „Să facem trei colibe, adică noi să slujim, că Te vedem că Eşti dincolo de închipuirile omeneşti, de închipuirea măsurată a minţii omeneşti”. Mântuitorul Hristos, prin ceea ce s-ar fi întâmplat, i-ar fi spus lui Petru, adică se înţelege că asta trebuia să urmeze: „Bine Petre, facem şi aşa, dar ce facem cu Răstignirea? Pentru că acolo de fapt este tocmai misiunea Mea. Tocmai acolo se împlineşte misiunea Mea, pe Cruce”. Nu putea Iisus Hristos oare să-i nimicească pe toţi? Că vă daţi seama, era Dumnezeu şi putea nimici totul într-o clipă. Dar nu a făcut aşa. Scopul a fost să salveze jignirea pe care a adus-o Adam lui Dumnezeu, prin neascultare.

27:57 –Deci, trebuie să ştiţi că, această Cruce este importantă. Noi toţi trebuie să ne încheiem această viaţă Cruce, înţelegând faptul că, ea este cel mai lăudat lucru al pământului, al lumii, al vieţii noastre. Şi suferinţa este la fiecare pas, dacă eşti prezent şi o poţi observa. Gândiţi-vă, vreţi un cuvânt duhovnicesc, vreţi liniştire că sunteţi spre împlinirea lucrului duhovnicesc? Să te doară puţin şi pentru celălalt. Dar, observaţi dumneavoastră ce se întâmplă? Îl judeci: „Aşa îi trebuie”. „Uite dacă nu a ascultat”. Nu ai aruncat un cuvânt de genul: „Doamne, iartă-l”. Sunt cerşetori de traistă, sau oricum i-am considera, dar uneori poate că nu ai ce să îi dai, dar nu îl dispreţui. Ştiţi cât de mult ţine el la acest lucru? Credeţi dumneavoastră că, este puţin lucru să stai cu mâna întinsă? Orice om are o personalitate, o dorinţă de fi considerat om. Tocmai acest dispreţ al tău îl distruge pe el, dându-i cel mai mic ban, pe care chiar îl cauţi în ochii lui, să fie cel mai mic. Eu am păţit acest lucru, odată, cu o persoană pe stradă. Nu aveam nimic la mine, dar probabil cu barba mea şi mă apropiam de el, credea că eu îi voi umple sacoşa. Dar chiar nu aveam nimic, mergeam pe jos pentru că nu aveam nimic la mine, nu aveam bani de tramvai, sau de maşină, că, uneori, se mai întâmplă. Dar, nu am trecut nepăsător şi i-am spus: „Crede-mă că, nu am nimic la mine, dar îţi dau o mână caldă”. Şi mi-a zis: „Părinte, aşa ceva nu mi-a dat nimeni niciodată”. Deci el simţea lucrurile care au valoare. Deci asta spun: să nu-i dispreţuiţi. Eu vă spun că, de aceştia nu vom scăpa niciodată, pentru că să ştiţi că aceştia sunt personaje biblice. De cerşetori nu scăpăm niciodată şi avem atâtea exemple, de-ţi stă mintea în loc.

30:22 -Ce a făcut mila, pentru că, dragii mei, iadul este marea durere a lui Dumnezeu. De ce? Pentru că El este şi Drept, este dincolo de închipuire, nu a noastră, ci a îngerilor. Este Milostiv, dar este şi Drept. Dumnezeu a lăsat o serie de porunci şi l-a pedepsit imediat pe Adam pentru că a încălcat dreptatea Lui. Şi iată că, învăţătura creştină zice aşa: „S-a ridicat mila împotriva dreptăţii”. Dacă jetfeşti, dacă faci şi tu ceva, atunci ai înmuiat dreptatea Lui Dumnezeu. Pentru că, vă spun încă odată, sau, mai bine zis, vă spun ca să înţelegeţi cel puţin acest lucru: „Dumnezeu poate face orice. Nici nu se poate discuta altceva în această privinţă. Dar un lucru nu poate să-l facă: să-şi încalce cuvântul”. Acest lucru nu-l poate face. A poruncit ceva şi imediat îndeplineşte. Nu porunceşte lucruri imposibile, sau utopice. Ceea ce spune El, se poate împlini. Deci, cei care ajung în suferinţă, în iad, este pentru că au încălcat dreptatea Lui Dumnezeu şi „să nu credeţi că va avea sfârşit”, zice Origen, mai ales că Sinodul al V-lea Ecumenic a precizat clar acest lucru, dar nu era nevoie de un sinod ca să-l spună. Deci, ca să putem să ne mântuim, în afară de ce ştiţi, adică metanii, rugăciuni, acestea sunt cuviincioase şi sunt lăudate, binecuvântate, dar nu este mijlocul cel mai bun, ci este necesară şi trezirea aceasta continuă, gândul la Dumnezeu, aşa cum v-am spus. Trebuie să izvorăşti mereu către Dumnezeu, Stăpânul nostru.

32:32 – Interlocutor: -Ce ne puteţi spune despre rugăciune? Rugăciunea ne uneşte cu Dumnezeu?

32:40 – Pr. Arsenie: -Am început să spun acest un lucru şi am văzut că a plăcut. Am şi primit scrisori pentru aceste cuvinte neînsemnate şi vă repet: „Orice clipă, poate fi un timp şi orice suspinare, poate fi o rugăciune”. „De ce nu te-ai gândit şi la Mine?”, va întreba Dumnezeu. Trebuie starea aceasta de prezenţă continuă, pentru că unul dintre criteriile de judecată va fi iubirea. „De ce nu ai iubit în dreapta şi în stânga?”.

33:16 – Interlocutor: -Rugăciunea ne înţelepţeşte?

33:20 – Pr. Arsenie: -Dragii mei, starea de simţire continuă este o permnentă rugăciune. Chiar dacă nu ştii multe, zici ca şi acei oameni neînvăţaţi: „Trei voi trei noi, mântuieşte-ne pe noi”. Un frate într-o mănăstire a fost văzut de către stareţ că mergea pe sus şi a zis: „Acesta are o lucrare”. Era un băiat simplu, cel mai simplu de acolo. Şi la un moment dat stareţul l-a văzut că mergea pe pământ. Şi a zis: „Să ştii că şi-a încetat lucrarea de mai înainte”. Şi l-a chemat şi i-a spus: „Cum te rugai tu până acum?”. Şi a răspuns: „Mă rugam aşa: „Doamne, nu mă milui pe mine păcătorul! Doamne, nu mă milui pe mine păcătorul!”. „Şi am început să zic odată mai tare în biserică şi cineva de lângă mine mi-a zis: Să nu mai zici aşa, ci să zici: „Doamne, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Şi atunci i-a spus stareţul: „De acum înainte, să zici tot ca mai înainte”. Adică, nu îi cerea Dumnezeu nimic. El însă, Îl trăia pe Dumnezeu în mod continuu, într-o formă paradoxală, dar Îl trăia intens pe Dumnezeu. Credeţi dumneavoastră că, dacă ştii cum să te rogi, te rogi cu adevărat aşa, exact ca un înger? Tot ca un om te vei ruga, dar nu asta contează, ci contează ca inima ta să fie cu adevărat acolo, în rugăciune.

34:46 -Un frate într-o mănăstire, să zicem că îl chema Ion a intrat în biserică, în momentul slujbei şi se uita din locul lui, din biserică, de unde stătea el, în Sfântul Altar pe Sfânta Masă, la Sfântul Chivot unde, de obicei păstrăm Sfântul Trup şi Sfântul Sânge ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi nu îşi putea lua ochii de acolo deloc. Şigur că, era cântare, erau tonuri ridicate, erau răspunsuri, dar el, dacă îi venea un gând să vadă cine a cântat frumos, respingea gândul: „Cum să-mi întrerup eu privirea de la Mântuitorul Iisus Hristos?”. Şi săracul de el, înfrângea toate aceste atacuri, din dreapta şi din stânga, ca să nu-şi ia ochii de la Mântuitorul Iisus Hristos. Dar, se terminase slujba şi au început să iasă preoţii şi oamenii din biserică. Acum el, cum să întrerupă, să nu se mai uite la Mântuitorul? Şi se uita acolo, dar uşa bisericii, fiind deschisă, a trecut iconomul pe acolo şi i-a zis: „Frate, vino la ascultare”. El s-a gândit că, acum este momentul culminant! Şi a zis: „Doamne, du-Te de la Mine. Lasă-mă să plec, că aşa cere ascultarea”. Iar Dumnezeu i.a răspuns: „Dacă Mă iubeşti tu, frate Ioane, ia să văd dacă faci ceea ce am zis Eu: Cine ascultă de voi de Mine ascultă”. Deci, Hristos era aici la ascultări, la milostenii, nu mai era acolo la ideile tale fixe, cu o rugăciune fixă şi în tot acest timp în jurul tău este răceală.

36:25 -S-a dus un oarecare trăitor la o mănăstire, să caute folos duhovnicesc la un părinte de acolo. Şi s-au rugat şi la un moment dat au plecat toţi părinţii la ascultările lor. Acela a zis: „Cum să întrerupem rugăciunea?”. Şi celălalt de lângă el i-a zis: „Tu ai venit să te rogi, dar noi aici ne ducem la ascultare”. Dar a sosit ora mesei şi nu i-a adus nimeni să mănânce acestui trăitor care se ruga. Se făcuse ora trei, patru şi îl răzbise foamea. Şi s-a dus la părinte, la trapeză şi a întrebat: „Aţi mâncat?”. „Cum să nu. Am mâncat”. „Dar mie nu mi-a adus nimeni de mâncare”. „Aşa este. Nu ţi-a adus de mâncare pentru ca să nu-ţi întrerupă rugăciunea”. Şi atunci, a văzut el adevărata viaţă de mănăstire şi a întrebat: „Cum să fac?”. „Uite, vino la ascultare şi astfel, noi ne rugăm mereu”. Cine te opreşte să zici: „Doamne! Doamne! Doamne!”, la un moment dat? Dar aceasta este puterea numelui: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Aceasta este rugăciunea inimii, care este la îndemâna tuturor, pe care, personal, o recomand la toată lumea, aşa, cu îndrăzneală. Au fost discuţii multe între mari trăitori, începând de la Sfântul Paisie cel Mare, Paisie Velicicovschi de la Neamţ, că numai unii să o zică. Nu. Să o zică toată lumea, în felul lui, că este necesar. Pentru că este spus: „Este cel mai mare lucru, în cer şi pe pământ”. Auziţi ce vorbă mare despre rugăciunea aceasta.

37:58 -Rugăciunea este o stare de permanenţă continuă, o stare de simţire continuă. Dar, această stare de simţire nu înseamnă să faci ca fratele Ion: să te uiţi acolo, când fratele tău suferă, ci te cheamă Dumnezeu aici. Două persoane s-au hotărât să se ducă la Ierusalim, pe jos, cum erau timpurile acelea. Şi s-au hotărât să nu întrerupă cu nici un preţ mersul lor acolo. Dar, au ajuns într-un sat să fie găzduiţi până la ziuă, au intrat în casă şi acolo erau toţi bolnavi. Şi au început să-i îngrijească. Dimineaţă a zis unul către celălalt: „Hai să mergem”. Şi celălalt i-a răspuns: „Eu nu merg, pentru că trebuie să îngrijim pe aceşti bolnavi. Cum să-i lăsăm aici?”. „Păi, nu am hotărât noi să nu ne abatem sub nici un chip?”. „Da am hotărât, dar, cum putem să-i lăsăm pe aceşti bolnavi aici?”. De fapt, aici era porunca, aici era Hristos. „Du-te, că eu nu merg”. Celălalt s-a dus şi când a ajuns la Iarusalim, la biserică, acolo era o aglomeraţie nemaipomenită şi el a reuşit numai să intre puţin în biserică şi să se uite către Sfântul Altar şi l-a văzut pe fratele lui, că îngrijea bolnavii, l-a văzut în Sfântul Altar. De fapt era viaţa lui în jertfă, era viaţa lui pentru aproapele de lângă el. Deci, viaţa noastră de rugăciune este să trăieşti şi pe celălalt, este iubirea. Asta este şi evanghelia judecăţii.

39:36 – Interlocutor: -Părinte, vă rugăm, vorbiţi-ne puţin despre iubirea lui Dumnezeu.

39:40 – Pr. Arsenie: -Dragii mei, iubirea lui Dumnezeu este desăvârşită. Nu poate nici mintea îngerească să conceapă acest lucru. Dumnezeu ne iubeşte, cum spune şi Origen, „mai mult decât ne urăşte Satana”, este desăvârşită. Dacă lumea ar şti cât de mult ne iubeşte Dumnezeu, ar prinde curaj şi în slăbiciuni şi nu ar mai sta pe loc şi nu vorbesc de o iubire cerşită, pentru un leneş, ci vorbesc de o iubirea bazată pe harul dat omului, privit ca un trăitor.

40:16 – Interlocutor: -Vă rugăm, vorbiţi-ne despre bucuria Învierii Domnului.

40:22 – Pr. Arsenie: -Dragii mei, sigur că, vrând, nevrând, trebuie să intrăm şi în teologie, dar mă voi feri cât se poate. Naşterea Mântuitorului Hristos, venirea Mântuitorului este lucrul cel mai mare care s-a putut face în ceaţia lui Dumnezeu. Naşterea a fost vestită de proorocii, cu mii de ani înainte Să ia chip de om, de făptură, fiind şi Dumnezeu. Noi credem acest lucru şi nu avem nici o îndoială. Dar, trebuie să-i înţelegem şi pe cei de pe vremea aceea, care ziceau: „Cum să fie Dumnezeu?”. Deci, Naşterea, care a costat aşa de mult şi a angajat cele mai alese suflete, precum Maica Domnului, pe prooroci şi pe alţii, ca să fie posibilă şi se pună în mişcare, să se anunţe şi să se trăiască această Naştere, este ca o împlinire, ca un ţel realizat. Învierea însă, este aureola operei Mântuitorului Iisus Hristos, prin care El a arătat cu adevărat că este Dumnezeu. Prin faptele săvârşite începuse lumea să se închine, să creadă, să vadă că aşa ceva nu se mai văzuse. Dar, prin minunile pe care Le-a făcut, erau şi îndoieli pentru mulţi. Judecătorii, Caiafele, Pilaţii aceia, toţi care judecau omeneşte şi cu diavoli în ei, până şi aceia s-au convins că Hristos este Dumnezeu, atunci când a Înviat. Deci, nu se mai putea nimeni îndoi de faptul că Iisus Hristos nu este Dumnezeu, din moment ce a Înviat. De ce este lucrul cel mai mare? Pentru că s-a arătat opera lui Dumnezeu împlinită.

42:38 -A apărut la mine o fotografie, care mi-a plăcut foarte mult şi am vrut să o xeroxez: Mântuitorul Iisus Hristos cu Luca şi Cleopa, în drum spre Emaus. Eu personal, am avut o mare evlavie când am văzut-o. Şi aici Mântuitorul vorbeşte cu Luca şi Cleopa şi le spune toate proorociile, care vorbeau despre El. Adică, vă daţi seama, de la acea întristare a oamenilor, care L-au văzut mort, care l-au pipăit, cuprinşi fiind de o întristare nemaipomenită, înţelegând faptul că ei erau nişte oameni trecători. Iată că au ajuns Să-L vadă Înviat, ei care L-au văzut pe Cruce. Aceasta este, aşa  cum am spus, aureolarea operei Mântuitorului Hristos. Deci, vedeţi acum, ce a fost această grozavă Întrupare, care a avut un scop nemaipomenit: să salveze fiinţa omenească, care era în stăpânirea diavolului. Ce ar fi însemnat această grozavă înfăptuire, fără Înviere? Deci, Învierea este actul de confirmare definitivă pentru toţi duşmanii, respectiv pentru diavol şi pentru toţi, că a Înviat. Dar, să ştiţi că pe Cruce nu s-a dezminţit de învăţătura Lui. Că în momentul în care Mântuitorul a suferit pe Cruce, avea să se vaite,să sufere Satana. Aceasta este jertfa. Aşa că, dragii mei, din momentul în care vreţi cu orice preţ să fiţi oamenii lui Dumnezeu, să aveţi o mişcare de jertfire, a cărui sfărşit va fi învierea, potrivit faptelor voastre. Vă spun că, această bucurie nu are cuvinte şi oricine ar vorbi despre ea, nu reuşeşte să spună cu adevărat aceste simptome ale bucuriei tale, în urma împlinirii unor lucruri, care nu se pot face decât prin jertfă şi prin smerenie, iar, cu alte cuvinte, ca să te smereşti, trebuie să renunţi la tine.

45:08 -M-au întrebat mulţi oameni: „Părinte, cum să cunoaştem că suntem smeriţi?”. Şi am răspuns: „Acest lucru nu se cunoaşte, dar se cunoaşte atunci când eşti mândru. Şi atunci trebuie să iei măsuri”. Smerenia nu are fund şi oricât de smerit ai fi, omul smerit nu se vede a fi smerit. Aceasta este şi repet: Învierea este aureola faptelor şi operei Mântuitorului Iisus Hristos. Nu s-a mai putut ca omenirea să stea fără Răscumpărătorul făgăduit. O dovadă materială ca Iisus Hristos era înviat, cum a şi zis Mariei Magdalena că „nu te atinge de Mine, că încă nu M-am suit la Tatăl Meu”, era că nici nu s-a arătat la lume, dar nu mai era nevoie, ci i-a lăsat să creadă mai departe, chiar dacă ştiau acest lucru.

46:13 – Interlocutor: -Părinte, suntem aici un grup de tineri din lume, care urmează să ne căsătorim, să ne facem familii. Cum ar trebuie să fie prietenia dintre un băiat şi o fată?

46:34 – Pr. Arsenie: -Dragii mei, uitaţi eu discut foarte mult, mai ales cu studenţii teologi, care nu pot fi preoţiţi fără să se însoare mai înainte. Mai întâi de toate pentru legătura dintre bărbat şi femeie s-au făcut atâtea acte, atâtea viersuiri, atât de frumos, atât de înălţător, s-a vorbit despre iubire, despre iubita mea: „Pe lângă plopii fără soţ/Adesea am trecut/Mă cumoşteau vecinii toţi/Tu nu m-ai cunoscut”. Dar, dragii mei, despre aceste lucruri trebuie să ştiţi că femeia nu trebuie luată în căsătorie numai pentru satisfacţia aceasta strict omenească, care la măsura ta are un aspect omenesc. Dumnezeu aşa a hotărât să se placă unul pe celălalt, dar scopul este altul. Această viersuire de care vă spuneam, nu a vorbit cine este femeia, dar dacă ai şti, tu tinere, cine este femeia, atunci ai intra în haina ta de bărbat, dar dacă nu o cunoşti, nu poţi. Dragii mei, este creaţia lui Dumnezeu şi ţineţi cont de acest lucru. Dumnezeu a creat lumea, lumea cerească: Tronurile, Heruvimii, Serafimii, Stăpâniile, Domniile, Puterile, Începătoriile, Arhanghelii şi Îngerii, a creat-o numai dintr-un cuvânt şi s-a făcut. Dar pe om l-a creat cu mâna Lui şi încă cum: după chip şi asemănare.

48:38 -Deci această fiinţă, omul, fiinţa omenească, este deasupra întregii creaţii a lui Dumnezeu, este cu adevărat dincolo de orice a creat Dumnezeu şi i-a dat posibilitatea să se facă dumnezeu după har. Deci, a creat şi femeie şi bărbat. „Femeie” înseamnă împărăteasă dăruitoare. Şi ea, dacă este împărăteasă, aşteaptă ca băsbatul să o pună pe tronul împărătesc. Acela este bărbat, care face acest lucru. Ea nu stă pe un tron ca să domnească, ci stă pe un tron ca să creeze, ca să-i dea nume mult mai mare, decât tronul, soţului ei, care se zice că este mintea, dar ea este inima. Acum, vă daţi seama, ce se petrece dacă se produc înşelătorii în această legătură? Nu trebuie să ţii cont de ele, că aceasta predomină cel mai mult relaţia: plăcerile şi oricum le-ai lua, nu sunt cuvinte să se spună. Dar, încă odată vă spun despre acel „L’Espirite de finesse”, „Spiritul de fineţe”, care îl are mai mult femeia. Da. Dar nu acesta este scopul acestei relaţii, ci răspunderea care ne aşteaptă în ziua de mâine, în legătură, în nuntă. Adică, o stimulare continuă şi reciprocă în vederea mântuirii. Deci, trebuie să consideri că, femeia, pentru a împlini raiurile cu creştini, joacă cel dintâi rol. Pentru că, în momentul în care ar întreba Dumnezeu: „Cum o duceţi pe pământ”, ar întreba maternitatea, ci nu paternitatea, pentru că ea naşte, ea renaşte. Şi e puţin lucru să-l naşti pe om într-o formă normală biologică? Dar a renaşte lumea întreagă? Care este pedagogul cel mai bun? Şi atunci se răspunde: „Femeia, ea este pedagogul cel mai bun, pentru că ea ştie să iubească cu adevărat, până la jertfirea totală a ei.

51:36 -Deci tu, dacă înţelegi valorile din femeie, vei vedea că aceasta este nunta cea mai iubită de Dumnezeu. Pentru că, într-adevăr, iubirea rabdă totul, crede totul, fără discuţie şi se bucură numai de adevăr, cum spune Sfântul Apostol Pavel. Aceasta este altceva. Deci, educaţia femeii este aceea de a şti să-l preţuiască pe el, să ia un bărbat cu adevărat. Să vă spun ce mi-a spus o fată, pentru că eu discut cu tinerii mereu: „Părinte, este îngăduit să ne sărutăm?”. Eu mă aflu într-o dificultate la acest răspuns. Dar, sunt în dificultate şi pentru că a început să se considere o lipsă de iubire, dacă nu se sărută şi acesta este un început fals într-o relaţie. Şi am ajuns să accept acest lucru, numai cu scopul unei căsătorii. Dar, acest este toată ziua şi nu face decât să facă din femeie, altceva decât ceea ce este ea în realitate. Şi mi-a spus o fată aşa: „Părinte, am fost cu iubitul meu la munte”. Acum la „iubit” se mai zice şi „prieten”, dar „prieten” este doar un paravan. Nu există prietenie între un băiat şi o fată, ci există numai iubire, să ştiţi. „Părinte, am fost cu el la munte şi nici nu m-a atins”, zice. Şi era aşa de fericită: „Ce băiat!”. Vedeţi, acesta era bărbatul care a răscolit dorinţele ei de a se împlini, pentru că este plină de comori şi aşteaptă pe acela care să-i descopere valorile. Deci, nu este vorba de plăcere. Dragii mei, plăcerea este o consecinţă, nu este un scop în sine. Eu mănânc să mă hrănesc, nu mănânc pentru că este mâncarea dulce. Dacă este şi dulce este foarte bine, dar nu contează, pentru că nu acesta este scopul.

53:52 – Interlocutor: -Părinte, în ziua de astăzi tinerii se luptă cu foarte multe gânduri, care vin împotriva mântuirii. Cum să luptăm cu gândurile rele?

54 :00 – Pr. Arsenie: -Mai întâi de toate, nu trebuie să spunem „în ziua de astăzi”. Când se zice „în ziua de astăzi” înseamnă că toată lumea este la fel? Noi respectăm ceea ce a spus Mântuitorul Hristos, ceea ce au spus Sfinţii Părinţi şi ceea ce spune Dumnezeu despre noi. În relaţii, mai ales, nu este îngăduit acest lucru, înşelătorii şi o serie întreagă de jumătăţi de măsură. Dacă ai şti, cât de mult te înţelege celălalt, în toate mişcările tale, în felul tău de a mişca ochii, în felul tău de a vorbi, sau în felul tău de a tăcea, sau în felul tău de a gesticula şi toate celelalte. Trebuie să fii natural în permanenţă. Eu nu primesc vorba aceasta „în ziua de astăzi”. Eu vă spun că, Sfânta Scriptură este valabilă acum, ca şi la început ei.

54:45 – Interlocutor: -Atunci, dacă permiteţi, voi pune altfel întrebarea: Cum să luptăm noi tinerii cu gândurile celui rău, cu gândurile rele?

54:52 – Pr. Arsenie: -Dragii mei, este ca şi cum ţi-ai face o cruce întreagă şi nu trebuie să o luaţi drept glumă. Dacă aţi şti, care este valoarea unei închinări, aşa cu adevărat!. Să vă rugaţi, să fiţi trăitori, să nu vă lăsaţi cu nici un preţ pradă. Eu am recomandat mereu: nu căuta fata, sau băiatul la discotecă, sau în alte locuri de acest gen, cum este specific astăzi, ci caută la biserică, sau în mediile acestea mai decente. Foarte multe fete mi-au spus că au văzut băieţi la biserică şi aveau de gând să se însoare şi ele să se mărite şi îmi spuneau deschis aceste sentimente: „Şi mi-ar plăcea de băiatul acela şi când văd cum se închină şi cât de serios este în biserică, aş vrea să mă mărit cu el”. Deci, caută bărbatul şi bărbatul este acela care observă în ea valorile ei religioase, valorile ei duhovniceşti, pentru că acesta este un lucru foarte important într-o relaţie dintre un bărbat şi o femeie. Ce te-ai face, în familie, dacă unul se roagă şi altul înjură, sau îi dă cu cratiţa în cap, sau o ceartă, sau altceva?

56:06 -Am avut chiar şi astăzi câteva cazuri, care m-au şi supărat. Soţia nu-i dă voie să înveţe teologie, să se roage. Nu se ruga prea mult, dar făcea şi el o rânduială acolo. Şi el era şofer. Pe şoferi, chiar de sunt buni, îi denaturează meseria. Şi acesta era un şofer foarte credincios şi i-a spus aşa: „Când ţi-oi trage o bătaie de aceea şoferească, pe care văd că nu o cunoşti ...”. Adică el s-a revoltat. „Părinte, ce să fac?”, m-a întrebat bietul om. „Dragul meu, luptă din răsputeri să descoperi, dacă ea poate cu orice chip să se schimbe”. Grav este că aveau şi două fetiţe. Cum cresc fetiţele acelea, dacă nu este Hristos în ele? Uitaţi, eu nu pot să nu recunosc, că sunt un nimic. Vă rog să mă credeţi, că am străbătul pustii şi închisori şi lanţuri şi cum pot să spun eu, că sunt gata de mântuire? Sincer vă spun: sunt departe de aceasta, dar nu-mi pierd nădejdea. Trebuie să vorbesc orice cuvânt, cu gândul că dau răspuns de el la Dumnezeu. Şi dacă mă învinuiţi de ceva, din ceea ce v-am spus, vă rog să spuneţi, ca să aduc alte argumente, să pot susţine ceea ce v-am spus. Dar nu cred că aveţi ce spuneîn acest sens. Din contra, eu revin asupra unui lucru şi să nu ziceţi: „Da, a fost un lucru frumos” şi atât. Ferească Dumnezeu!  

(Transcriere şi prelucrare: Diac. Marian Pătraşcu)