Printre practicile întâlnite în activitatea pastorală și, mai ales, printre solicitările credincioșilor noștri, există și aceea a rugăciunii cu copia. De fapt, există două forme prin care credincioșii cer acest fel de rugăciune, fie prin citirea unei molitve, a unei dezlegări, fie prin acordarea unei binecuvântări însoțite de copie, ca instrument sfânt care să mijlocească în chip direct legătura cu cele sfinte. 

Referindu-ne atât la prima formă, cât și la cea de-a doua a acestei modalități de rugăciune, trebuie făcute câteva precizări legate de obiectul sfânt folosit în ambele situații. Ulterior, este necesar să lămurim sensul acestor forme de rugăciune și modul corect de îndeplinire, pentru a respecta litera rânduielilor bisericești și învățătura de credință. Acestea sunt necesare pentru a păstra uniformitatea liturgică și unitatea de credință, fiindcă denaturările sau abaterile de la dogma liturgică, tipiconală sau canonică atrag după sine și abaterea de la învățătura de credință. De altfel, în acesta constă mereu marele pericol al inovațiilor liturgice, care trebuie combătute cu toată dârzenia.

Copia este un obiect liturgic folosit la Proscomidie, adică în partea premergătoare Sfintei Liturghii, când, în Sfântul Altar, în absida stângă numită Proscomidiar, se pregătesc darurile de pâine și vin pentru a fi sfințite și transformate, în timpul Sfintei Liturghii, în Trupul și Sângele Mântuitorului. Este un obiect de cult care se folosește la tăiat, un cuțit din metal, care are formă triunghiulară, asemănătoare unei sulițe sau lănci, de unde și denumirea sa grecească de „suliță” sau „lance”. 

Din punct de vedere simbolic, Sfânta Copie simbolizează sulița cu care a fost împuns Mântuitorul după răstignire, după cum citim în Evanghelie „Venind ostașii la Iisus, dacă au văzut că deja murise, nu I-au zdrobit fluierele picioarelor. Ci unul din ostași, cu sulița, a împuns coasta Lui și îndată a ieșit sânge și apă. Și cel ce a văzut, a mărturisit și mărturia lui e adevărată” (Ioan 19,33-35).

Pe lângă rolul practic și semnificația simbolică legată de Jertfa Mântuitorului, Sfânta Copie nu apare folosită în niciun alt scop. Doar o scurtă rânduială din Molitfelnic amintește de folosirea ei în afara rugăciunilor de la Proscomidie. Deoarece această rânduială nu este însoțită de nicio lămurire sau explicație, ea nu este larg răspândită, fiind săvârșită de preoți care au preluat-o prin tradiție de la înaintași. 

Dacă analizăm conținutul rugăciunilor din această rânduială, adică Psalmul 69 și cele trei tropare scurte, vedem cum toate acestea cer lui Dumnezeu izbăvirea de lucrările diavolului. În psalm ne rugăm, zicând: „Dumnezeule, spre ajutorul meu, ia aminte! Doamne, ca să-mi ajuți mie, grăbește-Te. Să se rușineze și să se înfrunte cei ce caută sufletul meu. Să se întorcă înapoi și să se rușineze cei ce îmi grăiesc mie rele!”

Rugăciunea cu Sfânta Copie este mai răspândită în Ucraina și Rusia, unde, din păcate, au fost semnalate chiar și cazuri de înșelăciune, asemănătoare celor cu „deschiderea cărții”. În cartea sa „Skrijali”, teologul rus Serghie Bulgakov amintește despre această rânduială specială, oferind informații care lipsesc din cărțile de cult. După săvârșirea Proscomidiei, preotul citește rugăciunile din Molitfelnic lângă un vas cu apă curată, pe care o binecuvântează în chipul Sfintei Cruci. Mai apoi, această apă este oferită bolnavului, ca binecuvântare și spre tămăduire.

Nu excludem posibilitatea ca practica să fi apărut încă din perioada Catedralei „Sfânta Sofia” din Constantinopol, unde, în anul 614, a fost adusă sulița (copia) cu care a fost împuns Mântuitorul și care, în scurt timp, a devenit un obiect de mare evlavie, folosit și în procesiuni religioase. Deci nu este exclus ca în Constantinopol, Sfânta Suliță să fi fost folosită cu rol taumaturgic, dar nu așa cum o fac unii astăzi. Pr. Prof. Nicolae D. Necula specifică faptul că unii întrebuințează acest obiect liturgic și pentru a înțepa locul din organism unde se află durerea, amintind mai degrabă de descântece și vrăji, decât atribuirea unor puteri sfințitoare pe care acest obiect liturgic le primește odată cu sfințirea lui.

Adevărat este că, acest obiect de cult, ca și celelalte din cultul nostru care se sfințesc, li se dau o consacrare și o destinație foarte precisă. În rânduiala sfințirii altor obiecte de cult, precum cădelnița, cățuia, vasul pentru anafură, copia, vasele pentru apă și vin, se spune limpede: „binecuvântează-l și-l sfințește spre slujba Sfântului Tău Altar vrednic îl arată, prin milostivirea binecuvântării Tale celei cerești și prin rugăciunea noastră a nevrednicilor Tăi robi slujitori”. (Molitfelnic, Editura IBMBOR, București, 2002, p.639)

Așadar, niciun fel de altă întrebuințare nu i se dă decât aceea de a se folosi la Sfântul Altar, cu rostul lui practic foarte bine precizat. A-l întrebuința în alte scopuri înseamnă a-l desacraliza, dar și a-i atribui puteri pe care în realitate nu le are. Copia rămâne un obiect de cult, un instrument de tăiat, binecuvântat și sfințit în acest scop.

(Preot Bulgaru Ciprian)

Molitfelnic, Editura IBMBOR, București, 2002, p.638-639;

Necula, Pr. Prof. Dr. D. Nicolae, Tradiție și înnoire în viața liturgică, în „Vestitorul Ortodoxiei”, XII(2000), nr. 251-252, p.15;