Cel ce luptă să-şi controleze şi ordoneze moral gândurile şi cuvintele trebuie să-şi supravegheze şi ţinuta trupească şi îmbrăcămintea. Primii oameni, când în ei nu exista păcat şi poftă, nu au avut nevoie de veşminte, de haine. Abia după cădere au realizat că erau goi şi de aceea li s-au dat acele "veşminte de piele”, spre a-şi acoperi goliciunea trupească şi sufletească. Ele sunt expresie a căderii omnului în poftele trupului. Precum i se recomandă cumpătarea şi echilibrul în viaţa interioră, tot aşa i se recomandă creştinului modestia, smerenia şi decenţa în îmbrăcăminte. Omul dinafară este după chipul celui interior. Exteriorul caracterizează interiorul: echilibrul sau gravele dezechilibre lăuntrice. Dacă hainele scumpe, luxul în îmbrăcăminte sunt expresii ale "slavei deşarte”, hainele provocatoare, indecente, exprimă pofta şi goana după plăcere trupească şi constituie o cauză de sminteală şi cădere. Ceea ce trebuie să caute creştinul nu este a-şi "împopoţona” trupul cu haine extravagante, după o modă ce are puţine lucruri comune cu morala înaltă, ci a-şi împodobi sufletul cu veşmântul virtuţilor: credinţa, temerea de Dumnezeu, înfrânarea, pocăinţa, paza minţii şi a inimii, nădejdea, smerenia, iubirea. Răspunzând la întrebarea: "Ce haină este potrivită pentru un creştin?”, Sfântul Vasile cel Mare spune că "este clar că prima întrebuinţare de îmbrăcăminte a fost cea pe care Dumnezeu Însuşi a dat-o chiar celor care aveau nevoie de ea. Şi "le-a făcut Dumnezeu - zice Scriptura - haine de piele” (Fc. 3, 21); căci pentru acoperirea părţilor ruşinoase ale corpului ajunge şi o astfel de folosire de haine. Dar, fiindcă se mai alătură şi un alt scop, acela de a ne încălzi prin îmbrăcăminte, este nevoie ca întrebuinţarea îmbrăcămintei să aibă ambele scopuri.

(Preot Ioan C. Teşu, Patima desfrânării şi lupta împotriva ei. Frumuseţile căsătoriei şi ale familiei creştine, Editura Credinţa strămoşească, 2003, p. 97)