Ce se înţelege prin cuvintele „silirea propriului eu”? spuse de Sfântul Nicodim Aghioritul în cartea Războiul nevăzut.

Îngăduiţi să revin la exemplul foamei. Foamea este un fenomen fiziologic pentru oricine, căruia nu ne lăsăm pradă, atunci când apare. Este necesar să avem răbdare, trebuie să ne silim, să ne constrângem pe noi înşine, ca să nu mâncăm. Adică, trebuie să ne împotrivim nu foamei în sine, ci nevoii de a mânca înainte de ceasul potrivit. Uneori, ca să fie posibilă aceasta, trebuie ca omul să se constrângă pe sine, să-şi silească propriul eu.

Să luăm ca exemplu câteva situaţii din realitatea zilnică. Dacă medicul îi spune unui bolnav: „Nu trebuie să mănânci nimic astăzi!”, bolnavul, oricât i-ar fi de foame, se va lupta să nu mănânce. Numai copilul mic, bebeluşul, când i se face foame izbucneşte în lacrimi. Adultul se luptă. Răbdarea de foame nu este uşoară. Omul iese la atac şi îşi spune sieşi: „Oricât ţi-ar fi de foame, astăzi nu vei mânca!”. Este posibil ca un bolnav să aibă nevoie şi de două, şi de trei zile ca să nu mănânce; în prima zi, ca să se pregătească pentru operaţie, iar în zilele de după operaţie ca să intre treptat într-un regim. Unii fizioterapeuţi, ca să-i vindece pe bolnavi, le impun ajunare. Bolnavii se străduiesc de dragul sănătăţii, se luptă împotriva foamei, fără să considere sentimentul de foame un rău în sine.

Îndrăznesc să afirm că n-ar fi fost puţini cei care ar fi biruit foamea, dacă n-ar fi avut nevoie de hrană pentru supravieţuire. Ar fi depăşit-o şi ar fi trăit, foarte bine, fără mâncare.

Acelaşi lucru se întâmplă cu instinctul biologic sexual, despre care vorbim. Sunt persoane care îl suprimă, pentru că de el nu depinde întreţinerea vieţii. Aşadar, ca şi în cazul foamei, pe care nu o socotim rea în sine şi nu ne mirăm de existenţa ei, dar dacă este necesar, nu numai că vom suferi, ci ne vom şi lupta; nici posibilitatea ca omul să-şi întemeieze familie, nu poate fi socotită, din start, un rău în sine. Dacă ar fi fost ceva rău, Domnul ne-ar fi spus limpede.

Deoarece prezenţa realităţii sexuale se face simţită la doisprezece-treisprezece ani, ca ceva cu desăvârşire fiziologic, nu putem să o suprimăm efectiv, nici să o socotim un păcat, pentru că, după cădere, Hristos Însuşi binecuvântează legătura dintre doi tineri ca Sfântă Taină a Bisericii.

Dacă această realitate ne înrobeşte sau ne constrânge, în evoluţia ei către maturizare, şi ne creează mari probleme, nu numai vom răbda, ci vom ieşi la atac. Lupta este îndreptăţită şi chiar se impune. Oricât de înţelegători am fi cu tinerii epocii noastre şi oricât am dori să discutăm aceste subiecte îndeaproape, realist şi cu picioarele pe pământ, este dincolo de orice îndoială că această realitate se află astăzi într-o decădere totală. Nu o spunem doar noi, ci mulţi alţii o confirmă.

Instinctul sexual, în starea de după căderea omului, are un scop special şi sfânt: să-l ajute pe om să devină capabil să-şi creeze o familie. Prin urmare, nimeni nu poate avea o atitudine duşmănoasă faţă de el. Când începe, însă, să devieze şi să decadă, omul nu trebuie să rămână pasiv, ci trebuie să lupte.

(Arhim. Simeon Kraiopoulos, Adolescență, feciorie, căsătorie, Editura Bizantină, p. 63-65)