Trăire ortodoxă și românească în Bucovina lui 1918

Cum s-a păstrat identitatea de neam și de credință în timpul dominațiilor străine și cum a revenit Bucovina la Patria Mamă? Interviu cu Pr. Prof. Dr. Ion Vicovan, decanul Facultății de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din Iași.

Ce înseamnă Bucovina din punct de vedere etimologic și unde întâlnim acest nume până în 1918?

Această provincie, care a fost anexată în urma Păcii de la Kuciuk-Kainargi din 1774 de către Imperiul Habsburgic – cedată de către ruși, deși nu aveau acest drept – a primit în urma anexării denumirea Bucovina, așa cum este cunoscută partea de nord a Moldovei. Practic, este un fragment din provincia istorică Moldova. Un fragment care înseamnă etimologic „Țara fagilor” sau „Pădurea Fagilor”, denumire dată de către noile autorități stăpânitoare. Și a fost sub dominația, mai întâi, a Imperiului Habsburgic, ulterior sub dominația Imperiului numit Austro-Ungar – din 1867, până la anul 1918, anul revenirii la Patria Mamă. Iar astăzi, în limbajul uzual și chiar în cel academic se vorbește despre Bucovina românească și Bucovina ucraineană.

Prin ce încercări au trecut românii din Bucovina în acea perioadă?

Intrând într-un nou Imperiu, Bucovina a fost reorganizată. Mai întâi, a avut o conducere militară, după care a fost transformată în ducat până la anul revenirii ei la Regatul României. Au fost încercări din partea politică, pe de o parte, ca românii de aici să-și piardă cât se poate de mult identitatea, dar nu s-a reușit. Iar pe partea religioasă, să spunem, cu același scop au fost aduși aici foarte mulți ruteni.

În 1774, populația din această parte de țară număra aproximativ 71.000 de locuitori, dintre care doar aproximativ 2.000 erau de alte etnii. Peste doar patru ani, în 1778, populația aceleiași provincii s-a înmulțit cu peste 45.000 de locuitori – ruteni, polonezi, evrei, țigani. Deci scopul a fost clar: deznaționaliarea. Însă datorită slujitorilor Bisericii, a unor ierarhi, a preoților și călugărilor, elementul românesc s-a păstrat. Și țăranii au avut un rol important, și intelectualii care au pus bazele unor asociații cu caracter cultural românesc. În plus, la Cernăuți a luat ființă și cea mai importantă și mai cunoscută Facultate de Teologie din epocă. Toți acești factori au menținut ideea de Ortodoxie și de românism.

Care au fost momentele premergătoare zilei de 28 noiembrie 1918?

În preajma lui 28 noiembrie 1918 întâlnim o activitate efervescentă, mai cu seamă a intelectualilor din zona Cernăuți, dar nu numai. Ei au fost, într-un fel, mobilizați de faptul că în 1909, la Iași, a avut loc un Congres al studențimii române la care au participat și tineri studenți din zona Cernăuți. Că au fost atât publicații, cât și societăți sau asociații culturale, între care și Asociația pentru Literatura Românilor din Bucovina, similară celei din Transilvania. Toate acestea au făcut ca elementul românesc să fie foarte prezent.

Nu pot să nu-l amintesc pe Mitropolitul de atunci al Bucovinei, Vladimir de Repta. A avut o corespondență foarte importantă cu ierarhii de dincoace de graniță, în mod special cu celebrul Mitropolit al Moldovei, Pimen Georgescu, supranumit în istorie și de către contemporani ca fiind Mitropolitul Războiului, dar și al Întregirii României. Și au fost și activități la nivel nu doar cultural, ci și social, pentru că s-au creat o serie de fundații, de societăți mai cu seamă pentru orfanii din Bucovina, susținute din Regat.

Puteți face o scurtă radiografie a zilei de 28 noiembrie?

În mod deosebit, aș aminti faptul că în ziua de 28 noiembrie s-au adunat chiar în Palatul Mitropolitan, actualmente sediul Universității din Cernăuți, membrii de seamă ai Consiliului Național, în frunte cu primarul de atunci al Cernăuțiului –  am întâlnit undeva mențiunea că era și preot, Dionisie Bejan –, dar în mod deosebit a fost ales în fruntea acestui Consiliu Iancu Flondor. Ar trebui amintiți și Sextil Pușcariu, Radu Sbiera și alții care au cerut în mod urgent revenirea a ceea ce s-a numit Bucovina la Patria Mamă fără condiții, ceea ce este foarte important.

Încât, în 28 noiembrie 1918, în cadrul Congresului General al Bucovinei, s-a semnat un act de Unire în mai multe puncte. Arăta în preambul că această parte a Moldovei s-a bucurat de un rol semnificativ în istorie, că în Bucovina se află importantele ctitorii mănăstirești domnești, că acolo un loc aparte îl ocupă Mănăstirea Putna – unde se află înmormântat Ștefan cel Mare. Și arăta, ceea ce mi se pare important – și acest lucru se regăsește și în cuvântul pe care Iancu Flondor îl ține înaintea Regelui Ferdinand – că nu revin acasă doar românii de altădată, ci regiunea vine îmbogățită și cu cei care au locuit în spațiul bucovinean. Este bine de amintit că din acest Congres General au fost și polonezi, au fost și germani, care au semnat Actul de Unire cu România.

Care a fost parcursul acestui Act, până când a ajuns la Iași?

Actul acesta, ca și odinioară Actul Sfatului Țării de la Chișinău, a ajuns, e firesc, la Regele României, Ferdinand, marele domnitor numit în istorie Întregitor de neam. O delegație desemnată de acest Congres s-a deplasat la Iași, în fruntea ei avându-i pe Iancu Flondor, dar și pe Mitropolitul Vladimir de Repta, pe Dionisie Bejan și alții. Au prezentat documentul ca fiind voința expresă a tuturor românilor și nu doar a românilor, ci a locuitorilor din Bucovina, de a fi primiți în Coroana României. Și, în urma depunerii acestui document, el fost consfințit și astfel a intrat în istorie revenirea Bucovinei la Patria Mamă.

Cum ar trebui să sărbătorim această zi a Unirii Bucovinei, mai ales în An Centenar?

Cred că mai întâi trebuie să ne cunoaștem istoria. Trebuie să vedem și părțile frumoase, bune, dar și mai puțin frumoase pe care le-a cunoscut această provincie numită Bucovina. De regulă, constat faptul că se perpertuează o anumită imagine exclusiv pozitivă. Dar, pentru cei care au locuit în Bucovina acelor vremuri nu era chiar simplu. Aș aminti doar faptul că boierii care aveau teritorii în acea parte a țării n-au mers în Bucovina, ci au rămas, în cea mai mare parte, dincoace de graniță. Că ei, într-un fel sau în altul, au vândut sau au închiriat terenurile și așa a venit o populație numeroasă de alte etnii, tocmai pentru a întări dominația străină în Bucovina. Că în Biserică s-a încercat un proces de rutenizare, adică au fost aleși în funcții importante eclesiastice oameni care nu erau de neam român. Erau tot ortodocși sau greco-catolici, dar nu erau de neam român. După cum și Școala a avut de suferit, pentru că cele mai multe școli, cu o singură excepție, erau considerate ca fiind școli catolice. Că efectiv a fost o luptă a românilor pentru menținerea ideii de românism, de limbă română, de credință ortodoxă, dar și pentru o anumită autonomie a instituțiilor românești. Încât întâlnim în Bucovina așa numiții învățători sau dascăli ambulanți. Pentru că nu aveau școli efectiv românești, într-o anumită perioadă, mai ales de început, ei se deplasau din localitate în localitate. Iar pe vremea aceea, Bucovina era alcătuită din cinci târguri și aproximativ 352 de sate.

De aceea, revin, eu cred că trebuie să ne cunoaștem bine istoria. Să înțelegem că, pentru a ne păstra identitatea de neam, de credință, de limbă, tradițiile noastre sănătoase, trebuie să le știm mai întâi și apoi să le apărăm cu orice preț, cum au făcut și înaintașii.

De la același autor

Ultimele din categorie