Mana înseamnă Cuvântul lui Dumnezeu care hrăneşte sufletul şi care este potrivit tuturor, pe măsura fiecăruia, prin lucrarea practică şi prin cunoştinţă. Însă dacă cineva se foloseşte de Cuvânt în mod cuvenit şi după raţiune, adică atinge calea de mijloc a virtuţilor, fugind deopotrivă şi de excesul acestora şi de lipsirea de vreuna din ele, acesta culege mana după dreapta socotinţă. Dar când se foloseşte de Cuvânt nu în chip cuvenit, ci în exces - căci este bine să înţelegem ceea ce se spune [în Scriptură] de la o singură virtute -, precum dacă cineva a ajuns la înfrânare şi se fereşte de desfrânare, dar judecă nunta ca spurcată, deja i s-a stricat aceluia raţiunea înfrânării lui, din pricina nemăsurii mândriei, şi nu numai că i se strică lui mana, ci mişună de viermi, adică naşte celelalte patimi.

(Sfântul Maxim Mărturisitorul, Întrebări și nedumeriri, Editura Doxologia, Iași, 2012, p. 95)