Cea mai frumoasă declaraţie de dragoste
Fără iubire, adevărul moare în scolastică sau livresc, devine neinteligibil sau se confundă cu întunericul.
De fiecare dată când suntem prezenţi la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, după citirea Evangheliei, ectenia întreită şi Imnul heruvic, urmate de Intrarea cea Mare cu Cinstitele Daruri, urmează o parte liturgică de mare însemnătate pentru întreaga iconomie a slujbei. Este vorba despre Ectenia şi Rugăciunea punerii înainte, ectenia cererilor, Imnul iubirii dumnezeieşti şi Crezul sau Simbolul de Credinţă. Dintre acestea vom zăbovi puţin asupra cântării „Iubi-te-voi Doamne”, care este un imn davidic din Psaltire, în care împăratul prooroc îşi exprimă iubirea sa pentru Dumnezeu: „Iubi-te-voi Doamne, vârtutea mea, Domnul este întărirea mea şi scăparea mea şi izbăvitorul meu” (Psalmul 17, 1).
Este una dintre cele mai frumoase şi pline de sens teologic profund cântări din Liturghie. Ea urmează proclamării preotului: „Să ne iubim unii pe alţii ca într-un gând să mărturisim: Pre Tatăl, pre Fiul şi pre Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită”.
Este un imn în care Biserica întreagă, prin cuvintele lui David, se cufundă baptismal în abisul infnit al iubirii lui Dumnezeu pentru a mărturisi iubirea ei pentru Creator, ca find aerul pe care îl respiră orice suflet în căutarea lui de Dumnezeu. Fără iubire, sufletul se atrofiază şi moare veşnic, fără a dispărea, ci tinzând spre nefiinţă, neajungând-o vreodată. Acesta este iadul, înstrăinarea voită de iubirea răstignită şi jertfelnică a lui Dumnezeu, ura către Cel ce te iubeşte de o veşnicie şi a murit pentru tine, refuzul suprem al Celui ce te-a primit în inima Lui, dar nu te poate forţa să moşteneşti libertatea harului. În această iubire infinită, se scaldă întru lumină cohortele sfinţilor lui Dumnezeu, dar ea arde pe cei ce o refuză, aşa cum arde iubirea pentru cel ce urăşte pe iubitor.
Acest imn este cântat omofon de către preoţi în altar şi de toţi credincioşii în Biserică. Prin această cântare, Biserica se declară liberă în iubire să mărturisească adevărul mântuitor al dogmelor, concentrate în Simbolul de Credinţă. Pentru că nu se poate mărturisi adevărul decât în iubire. Ura schimonoseşte adevărul, îl transformă în minciună benevolentă, iluzie sau vicleşug mascat. Fără iubire, adevărul moare în scolastică sau livresc, devine neinteligibil sau se confundă cu întunericul.
Ceea ce fascinează pe teologii de câteva milenii bune, este conţinutul teologic al acestui imn atât de scurt şi de concentrat. Iubirea de Dumnezeu este răspunsul firesc al omului pentru iubirea nesfârşită a lui Dumnezeu, Care este „vârtutea”, adică tăria, puterea, bărbăţia, curajul omului de a se ridica la luptă împotriva morţii. Aşadar, orice faptă bună şi chiar rădăcina virtuţilor se află în Izvorul cel pururea curgător al iubirii dumnezeieşti. Apoi, Domnul este „întărirea mea” („stereoma” – gr.), adică fermitatea şi statornicia oricărui om care doreşte să se asemene cu Dumnezeu, în stăruinţa Sa veşnică de iubire. Traducerile engleze ale acestui imn transpun acest cuvânt cu „my rock”, adică temelie a vieţii, promontoriu adevărat, fundament al unei clădiri.
Iubirea dumnezeiască nu este însă doar fermitate absolută, ci şi mişcare necontenită către Ţelul cel veşnic al iubirii, adică spre Dumnezeu. Dumnezeu este numit astfel şi „scăparea” oamenilor, adică refugiul ultim, fortăreaţa (katafugh în greacă, fortress – în trad engleză) adevărului, locul unde omul poate fugi de răul acestei lumi.
Şi în final, Dumnezeu este numit „izbăvitorul meu”, adică Persoana care „cu mână tare şi cu braţ înalt” mântuieşte din moarte pe cei pe care i-a iubit.
Adresarea personală şi imperativă, de o sensibilitate mistică uimitoare, arată intimitatea proorocului cu Dumnezeu şi profunzimea vorbirii lui cu Creatorul tuturor. Psaltirea este tocmai cartea în care omul vorbeşte cu Dumnezeu ca şi cu un tată, se plânge, se înfurie, mulţumeşte, cere, ascultă, reproşează, mărturiseşte iubirea.
Cântarea „Iubi-te-voi Doamne” este declaraţia de dragoste a omului către Dumnezeu, imnul preoţiei şi expresia familiarităţii ontologice cu Ziditorul. Căci nu suntem doar adoptaţi formal de El, prin Fiul Său devenit Om pentru noi, ci suntem „rude de sânge” cu El, prin Jertfa nemuritoare a Mielului lui Dumnezeu, care ne-a dăruit mântuirea, şi prin Sângele Lui pe care L-a vărsat pe Cruce pentru noi şi pe care ni-l dăruieşte ca hrană veşnică a iubirii.
