„...toate le răbdăm ca să nu punem piedică Evangheliei lui Hristos”(1 Cor. 9, 12)

Convertirea noastră la Ortodoxie a fost la început o experienţă dulce-amară. Biserica Ortodoxă are un cult extraordinar, o doctrină adevărată, o succesiune apostolică, tot ce am căutat  -  mai puţin un lucru: membri primitori şi devotaţi.

Hristos le-a zis ucenicilor Săi: ”După roadele lor îi veţi cunoaşte” (Matei 7, 16) şi „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii de alţii” ( Ioan 13, 15). Dar în toate bisericile pe care le-am vizitat am descoperit că majoritatea oamenilor considerau că bisericile lor sunt mai degrabă cluburi etnice greceşti, ruseşti, arabe decât Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică. Din acest motiv ei arată puţină dragoste faţă de cei dinafară. Ne lipsea mult râvna şi ospitalitatea prietenilor noştri evanghelişti.

Cunoscând frustrarea noastră, preotul nostru ne-a spus cu gingăşie: „Ortodoxia este Biserica cea autentică, dar care are oamenii nepotriviţi”. Oricât de amuzantă ar fi fost această afirmaţie, ne-a ajutat să înţelegem că adevărul Ortodoxiei nu se prinde în mod necesar de cei botezaţi. (Pr. James A. Bernstein – Uimit de Hristos. Călătoria mea de la iudaism la Ortodoxie)

***

Pe părintele Bernstein l-au ajutat cercetările făcute cu râvnă şi acribie în căutarea adevăratei Biserici, inteligenţa ascuţită şi onestă. Când a intrat în bisericile ortodoxe era deja destul puternic şi adânc încredinţat de adevărul Ortodoxiei ca să facă faţă „oamenilor nepotriviţi” pe care i-a aflat acolo, lipsei de atenţie din partea comunităţilor. Dar astfel de oameni, cu asemenea capacitate intelectuală şi un asemenea bagaj patristic sunt puţini; cei mai mulţi sunt oameni simpli, cu sufletele epuizate de mercantilismul şi cinismul lumii, care intră în biserici pentru a găsi tocmai familia şi iubirea pe care nu le au şi nu le pot avea niciodată în lume...

Ca mulţi alţi „întorşi”, cunosc și eu gustul amar dat de felul în care te primesc ortodocşii. De fapt, cum nu te primesc... N-a fost greu să aflu un preot care să mă spovedească sau să-mi răspundă la întrebări catehetice. Dar mi-a fost imposibil să găsesc o comunitate ortodoxă care să practice iubirea lui Hristos, în care să lucească, cât de vag, lumina cuvântului apostolic: „Nimeni să nu caute pe ale sale, ci fiecare pe ale aproapelui” (1 Cor. 10, 24). Chiar şi în mănăstiri, călugării la care am găsit dragoste erau cel mai adesea socotiţi nebuni sau ciudaţi, suspectaţi de relaţii nefireşti cu mirenii sau vânători de publicitate duhovnicească.

Criteriul etnic al comuniunii pe care l-a găsit părintele Bernstein în bisericile ortodoxe din America este unul dintre înlocuitorii dragostei frăţeşti evanghelice, poruncită de Hristos şi dăruită în Numele Lui de Duhul Sfânt celor care o caută şi o doresc ca arvună, ca o împărtăşire din viaţa Împărăţiei Cerurilor. Cum s-a ajuns la dispariţia dragostei frăţeşti hristice şi înlocuirea ei cu alte criterii de comuniune? Datorită inversării perspectivei produsă de dorinţa de a supravieţui. Biserica, dragostea frăţească, sunt legate organic de gândirea martirică: esenţa şi scopul acestei vieţi este de a recăpăta, prin ascultare până la moarte, asemănarea cu Dumnezeu. Aceasta e datoria pe care sluga nu o poate plăti. Iar soluţia divină a fost transformarea slugii în fiu prin harul înfierii. Hristos pentru acesta S-a întrupat şi S-a jertfit, pentru ca noi să primim puterea de a ne face fii ai lui Dumnezeu (Ioan 1, 12), nu pentru a supravieţui istoriei printr-un efort comun, pe baza înrudirii noastre trupeşti. Ci de a transforma istoria într-o evanghelie pe baza înrudirii noastre prin Sângele şi Duhul lui Hristos. Toate Sfintele Taine mijlocesc acest transfer de la rudenia trupească păcătoasă, la înrudirea curată şi sfântă cea dintru Hristos: „Mama Mea şi fraţii Mei sunt aceia care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l îndeplinesc” (Luca 8, 21). Evanghelia nu este un manual de supravieţuire istorică, ci unul de viaţă veşnică, de vieţuire după chipul lui Dumnezeu. Nu este o călăuză prin istorie, ci spre Împărăţia Cerurilor. Şi nici Biserica nu e o asociere etnică sau culturală care se foloseşte de religie, de Hristos, pentru a se străbate furtunile istoriei. Hristos nu a venit ca să ne ofere cea mai bună variantă de viaţă lumească, ci să ne răstignească şi să ne învieze cu sine.

Imaginaţi-vă un creştin ortodox rus din America ce merge la Liturghie, se spovedeşte şi se împărtăşeşte ca să rămână rus! Pare o nebunie, dar e boala care macină azi Ortodoxia, luându-i aproape toate puterile. Cum e rusul sau grecul din America, aşa e şi românul în ţara sa. Căci America a venit peste noi şi mulţi dintre cei care mai suntem în Biserică, suntem pentru a ne apăra identitatea. Aşa cum mulţi sunt pentru a-şi apăra şi spori prosperitatea sau succesul în carieră. Aşa cum mulţi sunt pentru a cerşi ceva pentru viaţa lor de aici. Nu e atinsă nici o cirtă din Predanie: dogmatic şi liturgic Ortodoxia noastră e intactă. E o săgeată măiastră în arcul fiinţei noastre, doar că astăzi e îndreptată în jos, nu în sus; e folosită nu pentru a ridica inima în cer, ci pentru a o înfige mai adânc în pământ. Nu suntem ortodocşi pentru a ne mântui de sine, de păcat şi de lumea lor, ci de ceea ce ne împiedică să fim noi înşine, să facem păcatele noastre preferate şi să trăim bine în lumea lor. Ortodoxia noastră este intactă, dar din păcate o folosim ca să ne mântuiască de dumnezeu şi de împărăţia lui.

Noi, ortodocşii, suntem cei mai vinovaţi dintre pământeni. Din cauza noastră Biserica e ascunsă şi greu de găsit. Ca şi comunitate suntem obrocul sub care e ascunsă Lumina. Ne străluceşte învăţătura, ne strălucesc icoanele, ne strălucesc slujbele, numai feţele şi purtările nu. Dogmele, icoanele, teologia puţini le înţeleg, dar dragostea o pricepe toată lumea, fără nici o pregătire teologică. Prin dragostea hristică dintre fraţi trebuia propovăduită Biserica, nu doar prin frazeologia inevitabil elitistă a dogmelor pe care puţini sunt cei ce o pricep, cum e şi cazul părintelui Bernstein, sau a majorităţii convertiţilor la Ortodoxie din aceste vremuri. Şi Peter Gillquist, şi Matthew Gallatin şi Eugene Rose şi Francis Schaffer etc. au fost intelectuali profunzi şi râvnitori. Toţi au venit la Ortodoxie pe filon filozofic, istoric şi dogmatic. Toţi au trăit o criză a sensului vieţii. Majoritatea au fost adevărate eminenţe cenuşii. Dar restul, poporul care datorită civilizaţiei de consum nu mai este nici simplu şi nu mai are nici inteligenţa nativă a inimii? Toţi au fost sufleteşte abuzaţi şi distruşi, nu au nici resurse intelectuale şi nici de voinţă pentru a călca pe urmele celor enumeraţi. Ei vor veni în Ortodoxie numai pe calea iubirii frăţeşti evanghelice, pe calea afectului, aşa cum vine orice om distrus. Poporul nu trăieşte o criză a sensului vieţii, ci o criză a vieţii. Viaţa lor e lipsită deodată de căldura şi de lumina dragostei. Aceasta e criza lor. Fără dragoste, Biserica nu le spune nimic.

Oare câţi dintre creştinii ortodocşi de azi realizează dimensiunea misionară a dragostei frăţeşti? Oare câţi dintre noi ne simţim răspunderea pe care o avem faţă de cei din afara Ortodoxiei, răspunderea de a le mărturisi prin dragostea frăţească ADEVĂRUL? Oare cîţi dintre noi simţim că am transformat biserica într-o comunitate de slugi netrebnice, veniţi la slujbă pentru a mai câştiga ceva pentru ei de la Stăpân, şi nu de fii ai lui Dumnezeu veniţi să înveţe de la Tatăl lor iertarea şi iubirea?
Iată ce ne spune Hristos: Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaţă (Ioan 5, 24). Şi iată completarea apostolică: „Noi ştim că am trecut de la moarte la viaţă pentru că iubim pe fraţi; cine nu iubeşte pe fratele său rămâne în moarte” (1 Ioan 3, 14).
Oare n-ar trebui ca oamenii din afara Ortodoxiei, privindu-ne, să ne întrebe: Cum aţi ajuns la această dragoste? Şi, ca răspuns la această întrebare, să le dăm Predania? Deocamdată, cu puţine excepţii, lucrurile stau invers. Le dăm Predania şi cu dragostea trebuie să se descurce singuri. Şi aproape săptămânal vorbesc la telefon cu câte un tânăr întors la Credinţă, epuizat sufleteşte de seceta de dragoste frăţească din bisericile noastre.

Hristos a spus că jugul Lui este uşor. Dar lipsa dragostei frăţeşti îl face nespus de greu.  Pentru că tocmai ea trebuia să-L facă aşa cum a spus Domnul...