Cel mai frumos roman despre preoție în limba română

M-am întrebat atunci și nu încetez să o fac: cum a fost posibil ca un laic – fără studii, altele decât cele câteva clase din satul Sântelec, din părțile Bihorului și efortul autoeducării permanente – să scrie cel mai frumos roman despre preoție în limba română?

Când a ieșit prima ediție a acestei cărți eram preot și tot m-am entuziasmat peste poate, ca acum când colegii de la Editura Oastea Domnului m-au rugat să scriu câteva rânduri de prefață la romanul lui Dumitru Beleneș, Lucrătorii viei (Ed. Oastea Domnului, Sibiu, ed. a 2-a, 2021, 341 pg.).

M-am întrebat atunci și nu încetez să o fac: cum a fost posibil ca un laic – fără studii, altele decât cele câteva clase din satul Sântelec, din părțile Bihorului și efortul autoeducării permanente – să scrie cel mai frumos roman despre preoție în limba română? Cum nu crapă obrazul câte unui preot ateizat – care își mai și publică spovedania, nu fără talent, dar depresiv și fără sens – dinaintea omului acestuia ca un măr înflorit. Cântăreț și scriitor din voință proprie, deținut politic pentru educația creștină ce o propunea la Biserica Sfânta Ecaterina din Capitală – în acord cu misiunea celor doi preoți Ioan Gafton, viitorul episcop de Râmnic și Argeș și G. Teodorescu – talentat dirijor și pictor de biserici – cu o recunoaștere primită abia cu câteva luni înainte de moarte, în 1979 – Dumitru Beiușanu Beleneș a lăsat o valoroasă colecție de scrieri în manuscris. Înșirăm titlurile făcute cunoscute de către Florina Beleneș-Grecu, cea care propune textul In memoriam Dumitru Beleneș (pp. 13- 16): Adrian, Galileenii, Șoferul Tache Lache, piesele de teatru Jertfa unei suroriTrei virtuțiCataramă, Tocilarul, Mesia, Robii, poemele și poeziile Scrisoarea I, II și III (datate la Midia, 1951), Petre Manea ori însemnări, note și comentarii. Dintre toate, pe care încă nu le știm, ceea ce știm este romanul acesta incredibil Lucrătorii viei.

E povestea vieții unui preot, care începe viața sa misionară într-un sat. Departe de lumea dezlănțuită a vremii și totuși în mijlocul dezlănțuirii lumii. Rămas văduv, Părintele își asumă preoția lucrătoare cu și mai mare râvnă și curaj. În prefața cărții am mărturisit: „Nu cred că în limba română există – sau va exista – vreun tratat despre preoție mai frumos și mai lucid decât acesta al lui Dumitru Beleneș intitulat mai mult decât sugestiv, „Lucrătorii Viei”. Un laic vorbind peste ani – din 1977 au trecut, nu-i așa câțiva ani și câteva ideologii peste noi – despre una dintre cele mai luminoase icoane de preot, Ioan Gafton (Ioan Mirea, în roman), devenit Episcopul Iosif Gafton al Argeșului. Pentru că veți parcurge cartea cu sufletul la gură, îmi permit să vă așez la inimă câteva date reper pentru personajul principal, om adevărat în slujba Dumnezeului celui Adevărat. Ioan Gafton se naște la 5 decembrie 1896 în localitatea Puțeni (azi Valea Mărului, județul Galați) în familie de preot. Părinții săi, Gheorghe și Anica Gafton, au avut 12 prunci. În 1920 absolvă Seminarul Teologic din Galați și trăiește studenția teologică între anii 1920-1924 la București. Este hirotonit și numit preot în satul Rotari, com. Ceptura din județul Prahova (1925-1935) – satul Teslari din povestea minunatului Dumitru Beleneș. Aici preoteasa Valeria (Paula, în roman) se stinge – după ce îi dăruise pe fiul lor Lucian, care va ajunge și el preot și profesor –  și Părintele Ioan este chemat la Biserica Sf. Ecaterina din București unde activează între anii 1935-1943.

Paralel ocupă și postul de Consilier referent cultural în cadrul administrației Arhiepiscopiei Bucureștilor (1942-1943). Este perioada în care Ioan Gafton cunoaște pe biograful lui, Dumitru Beleneș, ajuns din Ardeal în vechiul Regat. Se leagă o prietenie luminoasă, vizibilă în textul scris pe care îl veți gusta în deplina lui frumusețe, sunt convins. Tânărul Beleneș se implică în viața bisericii prin conducerea corului și organizarea de serbări parohiale și nu refuză mărturia creștină. În jurul lui Ioan Gafton se organizase în vremea aceea o lucrare pentru tineret și pentru diverse alte grupuri de credincioși (munca educațională cu muncitorii) care – atrag Părintelui simpatii și, desigur, antipatii pe măsură. Printre activitățile parohiei se înscriu și adunări ale „Oastei Domnului” și întâlniri cu intelectualii, parohii (Părintele Iosif va fi dublat în curând de G. Teodorescu, care va fi mutat în timp în ruinele Schitului Darvari, vecin cu Biserica Icoanei din București). Se organiza astfel o școală misionară în cel mai adevărat sens, Părinții și ucenicii lor reușind evitarea oricărei implicări politice, menținând exigențele unui creștinism frumos și eficient în plan duhovnicesc. În 1942 Ioan Gafton este călugărit la Mănăstirea Neamț, primind numele de Iosif. Protosinghel.

În 3 Decembrie 1943 Sfântul Sinod l-a ales arhiereu-vicar al Patriarhiei fiind numit cu titlul „Sinaitul”. Hirotonit Arhiereu la 19 decembrie 1943, iar din 15 ianuarie 1944 este ales și înscăunat (la 2 mai 1944) Episcop al Argeșului. Ca să înțelegem seriozitatea prin care s-a impus și comportamentul său admirabil trebuie să menționăm și că în perioada octombrie 1947- februarie 1948 a fost cel care a girat scaunul de Patriarh – în perioada bolii Patriarhului Nicodim. Este perioada când este supus unor presiuni de natură politică și morală, încercându-se inclusiv integrarea sa în noul curent politic prin promisiuni legate de ocuparea scaunului de Patriarh. La întoarcerea în Țară de la investirea Patriarhului Alexei la Moscova – a condus delegația românească la eveniment (31 ianuarie-10 februarie 1945) – devine mai retras și mai atent în slujire. În februarie 1949 – urmare a noilor arondări ale eparhiilor – Iosif devine Episcop al Râmnicului și Argeșului (conducea eparhia Râmnicului din 1948). Aici se impune ca un gospodar dăruit și Arhiereu cu mare dragoste de preoție.

Personal am cunoscut preoți hirotoniți de către Vlădicul Iosif, ori preoți care își aminteau despre renumitele hirotonii ale sale. Atent în amănunt la viața parohială a preoților, sprijinea din banii săi masa de la hirotonie, oferea în dar reverenda, ori cărți, ori haine pur și simplu. Era adeptul portului pălăriei de către preot și din acest motiv oferea el preotului uniforma slujirii, inclusiv pălăria. Pot părea lucruri mici, dar citind romanul lui Dumitru Beleneș veți vedea cât de atent redă tonul pastoral al acestui om remarcabil. Om care spunea, la 20 de ani de arhierie: „Cu harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt”. Sprijinitor al unei vieți administrative dinamice, atent la valorificarea patrimoniului cultural-artistic al zonei, Episcopul Iosif a rămas în sufletul oamenilor prin predicile sale cu adevărat remarcabile. Putem gusta, oarecum, din conținutul lor străbătând frumosul volum Șapte Cuvântări (Ed. Praxis, Rm. Vâlcea, 2014, 172 pg.), din care vă recomand prima și a șasea Cuvântare, ultima fiind dedicată mamei „care devine mamă cu mult înainte de a naște pruncul”( pp. 7-10). Se stinge în 9 iunie 1984. Și a rămas unul dintre cele mai frumoase chipuri de Arhiereu din Biserica noastră. Surprins cu atâta dragoste și măiestrie literară de acest cronicar de Cer, Dumitru Beleneș.

Sursa: tribuna.ro

De la același autor

Ultimele din categorie