Spuneam deunăzi că am senzaţia că religia creştină se diluează ireversibil la atacurile necontenite ale societăţii de consum. Mă gândeam o dată, în timpul unei slujbe sfinte, care este cel mai mare duşman al creştinismului.

Un prim răspuns ar fi: persecuţiile. Milioane de oameni au murit pentru Hristos, atunci şi acum, pe vremea lui Nero, Deciu, Diocleţian, dar şi acum, câteva sute de milioane de creştini trăiesc în frică în fiecare zi că ar putea fi violentaţi sau ucişi de grupările radicale şi teroriste sau de guverne ale răului legiferat. Cu toate acestea, mucenicii sunt şi au fost sămânţa creştinismului, sângele lor a plămădit ca o viaţă pământul umanităţii, dându-i puterea harului lui Dumnezeu şi nemurirea iubirii jertfelnice. Persecuţiile nu au reuşit decât să crească dorul oamenilor pentru Hristos, să ucidă trupuri şi să umple raiul cu sfinţi, să arate adevărata natură a umanităţii şi să pecetluiască istoria prin Crucea lui Hristos. Aşadar nu persecuţiile de orice fel sunt duşmanul esenţial al creştinismului.

Un altul, mai reflexiv, ar spune: vocaţia imperială, materialnică şi politică a omului este cel mai mare duşman al creştinătăţii. Această dorinţă de putere nestăpânită a inventat state Biserică, imperii eclesiastice, ordine militare care omorau de dragul lui Hristos, cavaleri călugări, instanţe de durere şi tribunale ale morţii. Colonialismul eclesial a generat cruciade împotriva oamenilor care poartă chipul lui Dumnezeu, a clădit catedrale uriaşe în occident dar a pierdut milioane de creştini prin reformă, a instigat la ură între fraţi de dragul unirii fără iubire şi adevăr. Cu toate acestea, adevăraţii credincioşi, gârboviţi de durerile lumii sau împovăraţi de îndurările lui Dumnezeu, săracii acestei lumi înlăcrimaţi la picioarele lui Hristos, nu au ştiut niciodată de ambiţiile de stăpânire ale mai marilor vremii. Pentru ei, primatul era un fel de primar, Filioque era un nume de negustor străin etc. Oamenii îngenuncheaţi la rugăciune au trecut peste toate obstacolele ridicate de imperialism în calea lor şi au ajuns la Cel dorit.

Un răspuns celebru, care a făcut carieră în teologie, este: ereziile, principalul duşman al creştinătăţii. Pândind din hăţişurile raţionalismului, sau tăvălindu-se în robia materiei, erezia ca abatere, slăbiciune, compromis, eroare, ignoranţă sau neputinţă păcătoasă, a fost întotdeauna un pericol la adresa mântuirii oamenilor. Atacurile raţiunii păcătoase asupra minunii credinţei au vizat toate compartimentele teologiei, şi mai apoi s-au concentrat într-un creştinism minimal, rezidual şi individualist, al cărei vocaţie era adunarea de membri cu orice preţ. Neoprotestantismul adună în el deopotrivă iconoclasm, ebionism, arianism şi multe altele. Toate aceste erezii au fost înfierate de către Sinoadele ecumenice, Sfinţii Părinţi văzând în ele primejdii la mântuirea oamenilor. Multe dintre ele s-au stins, altele s-au diluat sau s-au transferat în domeniul eclesiologic. În scurt, ele n-au reuşit decât să cristalizeze ortodoxia vieţii veşnice şi să unească poporul drept-credincios în jurul lui Hristos – Capul Bisericii.

Oameni cu memorie recentă ar spune: comunismul este cel mai mare duşman al creştinătăţii. A ucis zeci de milioane de oameni, a mutilat iubirea de fraţi în egalitarism procustian, a preluat dorul creştin al omului de frăţietate pentru a ucide, a amputat resorturile de veşnicie a naţiuni întregi. Cu toată violenţa extremă a ciumei roşii, după 70 de ani de durere, praful s-a ales de materialismul proletar. Supravieţuind doctrinar, dar nu şi practic în China, consumându-şi ultimele puseuri de moarte în Coreea şi Cuba, comunismul este un avorton al istoriei, un vis urât al umanităţii recente. Aşadar nu este cel mai mare duşman al creştinismului. 

Şi atunci care este inamicul public al Bisericii şi al creştinismului? Eu cred că duşmanul cel mare este creştinismul soft, religia secularizată, consumismul cu iz religios, diluţia valorilor creştine într-o religie a plăcerii şi stăpânirii, tradiţia ţinută cu melancolie, dar neînţeleasă în esenţa ei mântuitoare, superstiţia violentă care sapă la izvoarele credinţei, fosilizarea trăirii de Dumnezeu, ceremonialismul găunos, amputarea valorică în favoarea estetismului, misticismul omorâtor de mistică, festivismul fără înfiorare, scena fără viaţă. Adevărata credinţă se naşte „din apă şi din Duh”, creşte în rugăciune, se curăţeşte în lacrimi, se simte în dorul infinit de rai, se trăieşte în fiecare clipă şi se hrăneşte euharistic cu Dumnezeu.