Vinerea săptămânii a cincea. Suntem dinaintea unei altfel de „puneri la punct” a orbirii interioare a fariseilor. De atunci și până la sfârșitul veacurilor.  Orbirea aceea care descoperă vieților noastre un întuneric fără rost, din care nu se nasc zorii Învierii, ci un și mai întuneric, o beznă, deseori ideologică ori idolatră. Pentru că boala fariseilor este fanatismul și fantasmagoria cu ifose de mistică. Boală grea, care ne mai atinge și pe noi astăzi și în urma căreia suflete curate pătimesc nespus. 

Fariseii sunt enervați. Hristos le arată că este Mesia. Știm că Mesia trebuia să provină din linia regalității lui David. Dumnezeu promite o domnie veșnică urmașului lui David (2 Samuel 7, 12-16) vestind prin Isaia: „O mlădiță va ieși din tulpina lui Iesei (Isaia 11, 1) iar prin Ieremia aducând aminte în veac: „Voi ridica lui David o Odraslă neprihănită” (Ieremia 23, 5). Mesia este descris ca un rege ideal (Isaia 9, 6-7 și Zaharia 9, 9) adică împlinind trei caracteristici: originea regală, legitimitate dinastică și conducător apropiat de popor. Prima este prezentată prin nașterea în Betleem și cele două genealogii evanghelice, a doua trăsătură intrigă pe Irod- care caută să omoare orice candidat posibil la dărâmarea dinastiei sale, a treia tocmai ce am discutat-o legată de Hristos-Păstorul și Hristos-Ușa Crucii. Trăsăturile lui Mesia ar putea fi sintetizate ca fiind dreptatea, înțelepciunea, pacea și protejarea celor săraci, alungați și slabi. E limpede că Mesia nu putea fi doar lider politic, ci unul validat de Duhul Sfânt care se va odihni peste El (Isaia 11, 2) și asta îi conferea un vizibil discernământ spiritual, teamă de Dumnezeu și nevoia de a împlini poruncile Tatălui, putere morală născută dintr-o judecată dreaptă. El este și Învățător dar și Descoperitor al voii dumnezeiești (Deuteronom 18, 15) care transmite adevărul lui Dumnezeu, cheamă la ascultare și pocăință și are autoritate spirituală. Profilul mesianic nu e lipsit de ideea slujirii care suferă după cum Isaia (52, 13-53, 12) ne și prezintă icoana Sa: respins de oameni, suferind nevinovat, poartă păcatele altora, trăiește în smerenie și tăcerea suferința. Mesia este preot și mijlocitor (Ps. 109, 4) și mijlocirea sa nu este numai între Dumnezeu și oameni ci și în firea omenească asumată și cosmosul întreg, deopotrivă asumat mijlocitor. Mesia nu are numai o domnie locală ci universală și chemarea Sa aduce restaurarea în Dumnezeu a întregii omenități, neam după neam și neam cu neam (Daniel 7, 13-14; Isaia 2, 2-4).

Ce uitaseră fariseii le descoperă Hristos Domnul filă după filă. Fiecare arătare a Sa publică e un incredibil paradox: autoritate și smerenie, suferință și biruință, moarte și Înviere. Ce nu vor fi înțeles din intrarea Sa în Ierusalim ei care știau mai bine ca noi textul din Zaharia 9, 9? Ori de ce se supărau pe Hristos când spunea că a primit stăpânire veșnică atâta vreme cât știau pe dinafară textul din Daniel 7, 13-14? Nu știau, oare, că epoca Venirii lui Mesia aducea pace, restaurarea lui Israel, cunoașterea lui Dumnezeu, dreptate, vindecare și reînnoire? Aveau dinainte textele sacre: Isaia 35, Iezechiel 37 ori Amos 9, 11-15. Nu lipsa de carte îi blocase, ci lipsa unui inimi smerite, vii, pusă pentru Mesia. Așteptau, cel mai probabil, un regat în care privilegiile lor să fie aceleași iar veșnicia să fie așa cum ei o gândeau. În designul modelului din minților lor.

Ori Hristos nu le dă liniște. Împlinește toate ale lui Mesia cu o destindere care pe ei îi pune pe gânduri. Nu se vrea lăudat, nu se dă în spectacol și nu umple văzduhul cu vorbe. Faptele Lui învie morți, vindecă bolnavii și redau demnitatea izolaților. E un lider neașteptat într-o țară ce se obișnuise cu robia. Este Ebed-Yahve (Robul lui Dumnezeu) dar cu o verticalitate care preînchipuie Crucea. Singura „verticală” perfectă la pământul căzut în robia celui rău. Recunosc că până astăzi modul lui Hristos este hârtia de turnesol a fariseismului cosmetizat de creștinism. Că deseori înțeleg din practica Evangheliei de către oamenii ce i-au ascultat glasul și L-au urmat că viața veșnică se oferă cu bucurie celor care au învățat că Hristos este Dumnezeu-Omul și că nu, oricât de mult am trage de noi și viețile noastre, ele nu sunt nemuritoare în trupul acesta. Că Hristos nu despre cele ale lumii acesteia îndoielnice și perisabile în duh ne vorbește drept țintă veșniciei. Ci despre viața veșnică întru Împărăție. Care începe prin cunoașterea Lui și păstrarea vie prin fapte a voii Tatălui relevate în Fiul prin Duhul Sfânt. 

În drumul Rusaliilor, pe cale, Evangheliile ne arată ce înseamnă să știi fără să cunoști. Să ai fără să prețuiești mai degrabă veșnicia decât ziua care doar ce a trecut. Suntem ai lui Dumnezeu Cel în Treime Slăvit numai când trăim credința și faptele în iubire și nădejde. Chipurile noastre deznădăjduite și frunțile noastre scandalizate de Dumnezeu arată că mai avem de lucru. De aceea cerem, îndată, Duhului Sfânt să vină, să desăvârșească ceea ce am primit ca dar în Hristos: glasul Lui, chemarea Lui la pocăință și viață nouă.