„În vremea aceea, trecând Iisus, a văzut pe un om orb din naștere. Și ucenicii Lui L-au întrebat, zicând: Învățătorule, cine a păcătuit, acesta sau părinții lui, de s-a născut orb? Iisus a răspuns: Nici acesta n-a păcătuit, nici părinții lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu. Trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui Care M-a trimis pe Mine; căci vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze. Atât cât sunt în lume, Eu sunt Lumina lumii. Acestea zicând, a scuipat jos și a făcut tină din scuipat și a uns cu tină ochii orbului. Apoi i-a zis: Mergi de te spală în scăldătoarea Siloamului, care se tâlcuiește: trimis. Deci s-a dus și s-a spălat și a venit văzând. 

Iar vecinii și cei ce-l văzuseră mai înainte că era orb ziceau: Nu este acesta cel ce ședea și cerșea? Unii ziceau: El este. Alții ziceau: Nu este el, ci seamănă cu el. Dar acela zicea: Eu sunt. Deci îi ziceau: Cum ți s-au deschis ochii? Acela a răspuns: Omul Care Se numește Iisus a făcut tină, a uns ochii mei și mi-a zis: Mergi la scăldătoarea Siloamului și te spală. Deci, ducându-mă și spălându-mă, am văzut. Zis-au lui: Unde este Acela? Și el a zis: Nu știu. 

L-au dus la farisei pe cel ce fusese oarecând orb. Și era sâmbătă în ziua în care Iisus a făcut tină și i-a deschis ochii. Deci, iarăși îl întrebau și fariseii cum a văzut. Iar el le-a zis: Tină a pus pe ochii mei și m-am spălat și văd. Însă unii dintre farisei ziceau: Acest Om nu este de la Dumnezeu, fiindcă nu ține sâmbăta. Iar alții ziceau: Cum poate un om păcătos să facă asemenea minuni? Și era dezbinare între ei. Au zis, deci, orbului iarăși: Dar tu ce zici despre El, că ți-a deschis ochii? Iar el a zis că Proroc este. Dar iudeii n-au crezut despre el că era orb și a văzut, până ce n-au chemat pe părinții celui ce vedea. Și i-au întrebat, zicând: Acesta este fiul vostru, despre care ziceți că s-a născut orb? Deci cum vede el acum? Au răspuns, însă, părinții lui și au zis: Știm că acesta este fiul nostru și că s-a născut orb; dar cum vede el acum, noi nu știm; sau Cine i-a deschis ochii lui, noi nu știm. Întrebați-l pe el; este în vârstă; va vorbi singur despre sine. Acestea le-au spus părinții lui pentru că se temeau de iudei. Căci iudeii puseseră acum la cale ca, dacă cineva va mărturisi că El este Hristos, să fie dat afară din sinagogă. De aceea au zis părinții lui: Este în vârstă; întrebați-l pe el. Deci au chemat a doua oară pe omul care fusese orb și i-au zis: Dă slavă lui Dumnezeu. Noi știm că Omul acesta este păcătos. A răspuns deci acela: Dacă este păcătos, nu știu. Un lucru știu că, fiind orb, acum văd. Deci i-au zis: Ce ți-a făcut? Cum ți-a deschis ochii? Le-a răspuns: V-am spus acum și n-ați auzit? De ce voiți să auziți iarăși? Nu cumva voiți și voi să vă faceți ucenici ai Lui? Și l-au ocărât și i-au zis: Tu ești ucenic al Aceluia, iar noi suntem ucenici ai lui Moise. Noi știm că Dumnezeu a vorbit cu Moise, dar pe Acesta nu-L știm de unde este. A răspuns omul și le-a zis: Tocmai în aceasta stă minunea: că voi nu știți de unde este, iar El mi-a deschis ochii. Și noi știm că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoși; dar, dacă este cineva cinstitor de Dumnezeu și face voia Lui, pe acela îl ascultă. Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naștere. Dacă n-ar fi Acesta de la Dumnezeu, n-ar putea să facă nimic. Au răspuns și i-au zis: În păcate te-ai născut tot și tu ne înveți pe noi? Și l-au dat afară. 

A auzit Iisus că l-au dat afară și, găsindu-l, l-a întrebat: Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? El a răspuns și a zis: Dar cine este, Doamne, ca să cred în El? Și a zis Iisus: L-ai și văzut! Cel ce vorbește cu tine, Acela este. Iar el a grăit: Cred, Doamne! Și s-a închinat Lui” (Ev. Ioan 9, 1-38).

-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Pericopa evanghelică a vindecării orbului din naștere poate fi împărțită în patru momente: 1. Iisus și orbul; 2. Orbul și vecinii; 3. Orbul și fariseii; 4. Orbul și Iisus. 

Mântuitorul Hristos se descoperă în această pericopă ca fiind „Lumina lumii”, vindecându-l pe orb atât de orbirea trupească, cât și de cea sufletească. Orbul însuși ajunge, pe lângă vindecarea ochilor trupești, la vederea duhovnicească și Îl recunoaște cu „ochii inimii” pe Hristos mai întâi ca proroc, iar în cele din urmă ca Fiu al lui Dumnezeu. În cele ce urmează ne vom opri asupra semnificației și înțelegerii „vederii” și „luminii” în tradiția creștină, plecând de la acest episod biblic.

1. „Orbit fiind cu ochii sufletului, la Tine vin, Hristoase, ca orbul cel din naștere”

Pericopa vindecării orbului din naștere este una tipologică, orbul fiind „chipul” fiecăruia dintre noi. Imnografia duminicii, care este prima și cea mai normativă interpretare a textului biblic, ne identifică pe fiecare cu orbul din naștere, arătând că pe lângă ochii trupești, avem și ochi sufletești, care suferă de orbire. Din nenumăratele tropare ale Vecerniei și Utreniei citez spre exemplificare Condacul acestei duminici, care actualizează înțelesul sărbătorii: 

„Orbit fiind cu ochii sufletului, la Tine vin, Hristoase, ca orbul cel din naștere, cu pocăință strigând Ție: Tu ești Lumina cea preastrălucitoare a celor dintru întuneric”.

Așadar, nu vedem doar cu ochii trupului, ci și cu cei ai sufletului! Deși nu ne-am născut orbi, sunt multe aspecte și dimensiuni ale realității și ale vieții noastre pe care nu le vedem, căci suntem orbi sufletește, iar astfel trăim în întuneric. Suntem orbi față de părinții noștri și nu vedem efortul și dragostea cu care ne-au crescut, suntem orbi față de lucrările lui Dumnezeu în viața noastră și nu vedem cât bine ne-a făcut, centrându-ne doar pe încercările prin care am trecut. Suntem orbi și nu vedem cu ochii credinței bunătățile veacului ce va să fie, pregătite de Dumnezeu pentru noi, lipindu-ne de bunurile materiale trecătoare ale acestui veac. Lista „orbirilor” poate fi continuată cu nenumărate situații din viața noastră, când ne lipsește discernământul duhovnicesc, spre a vedea întâmplările cu ochii luminați de Dumnezeu. Cu acești ochi vedem că „nimic nu este întâmplător, ci totul este proniator”, cum adesea spunea părintele Constantin Galeriu. 

Învierea și perioada Cincizecimii au rolul de a ne vindeca de orbirea sufletului, tematizând în mod fundamental tema luminii aduse de Hristos în „întunericul” care învăluie adesea sufletul și viața noastră. Iisus se autoproclamă în pericopa evanghelică de azi „Lumina lumii”, o temă dezvoltată preponderent în Evanghelia după Ioan. Sfântul Ioan îl prezintă pe Hristos ca „Lumină a lumii” încă din prolog: „Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume” (Ioan 1, 9). Tradiția liturgică a Bisericii a preluat această identificare a lui Hristos cu lumina și a integrat-o în celebrările marilor sărbători.  Troparul Nașterii Domnului arată că nașterea Sa a răsărit lumii „lumina cunoștinței”, iar în noaptea Învierii cântăm: „Ziua Învierii, popoare, să ne luminăm!” (Canonul Învierii, Cântarea 1) sau „Acum toate s-au umplut de lumină: și cerul și pământul și cele dedesubt” (Canonul Învierii, Cântarea 3). Duminica de azi ne îndreaptă privirea către Înălțarea Domnului în lumina Preasfintei Treimi, iar Pogorârea Sfântului Duh Îl arată pe Duhul ca „Lumină și Viață și izvor viu, înțeles cu mintea” (Stihiră la Laude). Toate cele trei persoane ale Preasfintei Treimi sunt lumină, constituind astfel izvorul luminii lumii și a toată lumina din viața noastră:

„Lumină este Tatăl. Lumină este Cuvântul. Lumină și Sfântul Duh, Care a fost trimis Apostolilor în limbi de foc; și printr-Însul toată lumea se luminează a cinsti pe Sfânta Treime”[1].

Izvorul luminii veșnice este Tatăl, numit în Rugăciunea Amvonului „Părintele luminilor” (cf. Ioan 1, 17)[2]. În Crezul Niceo-Constantinopolitan, relația dintre Tatăl și Fiul este descrisă, printre altele, prin expresia „lumină din lumină”. Duhul este lumină coborâtă sub chipul limbilor de foc asupra apostolilor, dar și „de lumină dătător”[3], deci dăruitorul luminii divine necreate întregii lumi și în special omului. Cum putem înțelege însă această realitate a lui Dumnezeu ca lumină? Ce fel de lumină este Dumnezeu și cum putem accede la lumina Lui?

2. Trei feluri de lumină: Lumina Necreată, lumina fizică și lumina minții

Pentru a răspunde la întrebările de mai sus, trebuie să facem o distincție fundamentală între trei feluri de lumină. Realitatea accesibilă simțurilor noastre este lumina fizică iradiată de soare, aceasta constituind vehiculul prin care ochii noștri trupești văd ordinea și frumusețea lumii înconjurătoare. Sfântul Grigorie Palama arată, alături de mulți Părinți ai Bisericii, că lumina fizică este ținută în existență de o altă lumină, numită Lumina Necreată, care este slava lui Dumnezeu, „haina Lui”, după cum spun psalmii, pe care Biserica o numește și har. Sfântul Părinte Dumitru Stăniloae arată în scrierile sale că ambele feluri de lumină există pentru om și sunt accesibile omului, însă în mod diferit. Dacă perceperea luminii fizice se face simplu prin ochii trupești, perceperea Luminii Necreate este posibilă conform tradiției liturgice ortodoxe doar cu „ochii gândului” (Rugăciunea dinainte de Evanghelie), „ochii minții” sau „ochii înțelegători ai inimii”. Această „lumină a minții sau a inimii” este al treilea fel de lumină despre care mărturisesc Sfinții și textele sfinte. Toate cele trei feluri de lumină – Lumina Necreată, lumina fizică și lumina minții – poartă înlăuntrul lor paradoxuri sau antinomii. Deși spunem că vedem lumina fizică, noi nu o vedem pe ea, căci și ea este oarecum invizibilă, ci prin ea, ca instrumen,t vedem lumea din jurul nostru. Atunci când mă uit la frumusețea muntelui, eu nu văd lumina dintre ochiul meu și munte, ci lumina fizică ajută ochiul fizic să vadă munții. Lumina dumnezeiască este, de asemenea, invizibilă ochilor fizici, deci poate fi percepută numai cu așa-numiții „ochi sufletești”. Dar ochii sufletului, ai minții sau ai inimii cum să-i înțelegem?

Slava Stihoavnei de la Vecernia Duminicii Orbului spune că „Soarele nematerial al dreptății” i-a luminat orbului „atât ochii trupului, cât și pe cei ai sufletului”, cu preacurata Sa atingere. Astfel, orbul din naștere parcurge în pericopa evanghelică de astăzi două drumuri fundamentale în urma întâlnirii cu Hristos „Lumina lumii”: 

1. Ochii trupești ajung să vadă obiectele lumii create, pe care nu le văzuse până atunci. Într-o stihiră de la Vecernie orbul descrie suferința în care s-a aflat fiind nevăzător: „Picioarele mele nu mai pot răbda poticnirile de pietre, că n-am văzut soarele strălucind, și nici chipul Celui ce m-a zidit”. 

2. Ochii sufletești, ai minții sau ai inimii îl recunosc în Hristos pe Fiul lui Dumnezeu, care devine de atunci Lumina călăuzitoare a vieții sale și I se închină. Altfel spus, orbul din naștere se împărtășește din toate cele trei feluri de lumină. Aceasta este vocația creștină, viața în lumina lui Hristos, care se autoproclamă în această evanghelie ca fiind „Lumina lumii”. De această lumină ne putem împărtăși, dacă reușim să o vedem cu „ochii inimii” sau „ai minții”. În ce mod este posibil aceasta? Unde avem șansa să Îl întâlnim și noi pe Hristos, care să ne vindece de orbirea sufletului?

3. Cum ajungem să vedem cu „ochii inimii”?  

Biserica este „Trupul lui Hristos”, iar El este Capul Bisericii, iar prin aceasta ea devine sfeșnicul care poartă peste veacuri lumina lui Hristos! Unele cântări ale sărbătorii de azi conțin strigarea „luminează-mă și pe mine”, arătând că slujbele divine sunt spațiul unde primim lumina dumnezeiască. Ne împărtășim în mod special din lumina lui Hristos ascultând Cuvântul Evangheliei și primind Trupul și Sângele Său, dar și prin ținerea tuturor poruncilor lăsate de El. Spre exemplu, în Rugăciunea dinainte de Evanghelie preotul Îi cere lui Hristos:

„Strălucește în inimile noastre, Iubitorule de oameni, Stăpâne, lumina cea curată a cunoașterii Dumnezeirii Tale și deschide ochii gândului nostru spre înțelegerea evanghelicelor Tale propovăduiri”.

Așadar, este vorba de o lumină a cunoașterii, care strălucește în inimă și deschide ochii gândului, înțeleși aici ca ochi ai minții (în greacă dianoia). Mintea și inima ajung la o nouă înțelegere a vieții, simțind cât de important este să trăiești în lumina poruncilor lui Dumnezeu. Aceasta este lumina duhovnicească, cu neputință de înțeles și de cuprins cu mintea lumească, dar care se descoperă minții smerite coborâte în inimă printr-o cunoaștere existențială de negrăit.

Un alt exemplu este rugăciunea a treia după Sfânta Împărtășanie, alcătuită de Sfântul Simeon Metafrastul, care arată luminarea ca rod central al împărtășirii: 

„(...) numărul deplin al celor cinci simțuri îl luminează; (...) înțelepțește-mă și mă luminează; arată-mă locaș numai al Duhului Tău și să nu mai fiu sălaș păcatului, ci Ție casă, prin primirea Împărtășaniei”.

Tematica umplerii de lumină prin Sfânta Împărtășanie este pretutindeni prezentă. Rugăciunea întâi de mulțumire a Sfântului Vasile cel Mare rostită după Sfânta Împărtășanie cere între altele, ca împărtășirea să fie „spre luminarea ochilor inimii mele”. Rugăciunea de mulțumire către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu după împărtășanie spune: „Ci tu, care ai născut Lumina cea adevărată, luminează-mi ochii cei înțelegători ai inimii”. Așadar această lumină ne luminează toate simțurile fizice, însă poate fi văzută doar cu „ochii inimii”. Ce sunt acești „ochi ai inimii” și ce lumină văd ei?

Este vorba de o experiență duhovnicească, care cuprinde ființa întreagă, în care te simți învăluit de razele mângâietoare ale iubirii veșnice dumnezeiești, care este mai tare decât moartea însăși. Ieșirea prin credință din universul concentraționar al morții aduce cu ea lumina plenitudinii sensului veșnic al existenței. Părintele Sfânt Dumitru Stăniloae vorbește despre „o lumină a iubirii și a sensului suprem și veșnic al ființei noastre”[4]. În această experiență, omul credincios aude cuvintele rostite de către Tatăl către Domnul Hristos în lumina Taborului: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în care am binevoit” (Matei 17, 5). Așadar devenim fii iubiți ai lui Dumnezeu, care ne iubește atunci când nu ne mai iubește nimeni. Doar Dumnezeu, Sfinții și îngerul păzitor ne iubesc atunci când nu ne mai iubește nimeni. Putem spune așadar că iubirea este lumina, dar nu iubirea trecătoare a omului, care este o formă finită a iubirii, ci cea veșnică a Domnului! A te simți iubit cu iubire sinceră și veșnică este cea mai deplină experiență umană, după care fiecare persoană tânjește. Aceasta este lumina lui Hristos! Sfinții Apostoli i-au cerut lui Iisus să facă trei colibe pe Tabor pentru Mântuitorul, Moise și Ilie (Matei 17, 4)  și să nu mai părăsească muntele cel plin de lumină.

Orbul din naștere nu s-a împărtășit așadar doar din lumina fizică, ci a văzut în iubirea arătată de Hristos lumina lui Dumnezeu. Părintele Teofil Părăian de la Mănăstirea Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus, deși nevăzător cu ochii trupești, s-a împărtășit din această Lumină neînserată a lui Dumnezeu și a condus spre lumină generații întregi de tineri căutători, devenind un luminător al României post-comuniste. Fiecare dintre noi, orbi neînțelegători pe drumurile vieții, ne întâlnim cu Hristos în fiecare Sfântă Liturghie, fără a mai avea nevoie de colibe exterioare pentru a fi în lumina dumnezeiască, căci inima noastră devine locaș sau sălaș al Preasfintei Treimi și cântăm plini de bucurie: 

„Am văzut Lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc; am aflat credința cea adevărată, nedespărțitei Sfintei Treimi închinându-ne, că Aceasta ne-a mântuit pe noi”[5].